Nu, nu voi aborda toleranța ca risc de încurajare a comportamentului abuziv sau dăunător, ci ca virtute a societății contemporane. Conceptul este foarte discutabil. DEX ’09 definește toleranța ca o trecere cu vederea, o acceptare a unui fapt nepermis (sic!), o îngăduire sau o suportare. În sens clasic, toleranța este conexă dezaprobării. Unii critici consideră că toleranța este un substituit inadecvat al aprecierii și respectării minorităților. Toleranța este percepută ca o acceptare a persoanelor diferite din punct de vedere religios, ideologic, cultural etc. Tolerantul respinge pentru sine acele viziuni sau comportamente diferite, le dezaprobă, dar nu acționează negativ împotriva acestora chiar dacă are capacitatea să o facă. Toleranța și discriminarea pot împărtăși dezaprobarea, dar diferă în ceea ce privește acțiunea. Oamenii vor respect, dar nu cumva a fi considerat „îngăduit” poate fi perceput negativ? A fi tolerat poate presupune o experiență dureroasă: chiar dacă ești diferit, vei fi suportat.
Și totuși dezacordurile există, iar odată cu acestea, capacitatea cuiva de a accepta. Toleranța poate perpetua și contribui subtil la dominanța și inegalitatea din societate. În tolerant dăinuie sentimentul superiorității, în timp ce toleratul/îngăduitul/suferitul trebuie să se bucure că, în ciuda posturii sale antipatice, este îndurat. Avem nevoie de alternativă, iar în acest sens găsesc cu mult superioară iubirea de aproape.
Este adevărat că multitudinea definițiilor au răcit iubirea. Mai mult, aceasta este instrumentalizată ideologic. O serie de lozinci rău-intenționate ale stângii sociale sunt utilizate denaturat și lipsite de adevăr. Love is love, se spune, dar nu se lămurește nimic. Există mai multe tipuri de a iubi: a iubi părinții, soțul/soția, aproapele, cățelul sau purcelul (și cazul în care se iubește a-l mânca). Din acest considerent, mă văd nevoit să deslușesc iubirea de aproape, alternativa pe care o propun în detrimentul toleranței.
Unele sentimente sunt greu de exprimat. Or, simplu spus, în timp ce toleranța presupune a „suporta” pe cineva, iubirea de aproape propune valorificarea și prețuirea celuilalt. Erudiții îmi vor semnala corect că prețuirea celuilalt este o valoare subiectivă. Savantului nu-i pot răspunde eu, dar a făcut-o Mântuitorul nostru: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți! Admit, există oameni care nu se pot iubi. Prin urmare, ca lucrurile să fie clare și pentru relativiști, Mântuitorul lumii a mai adăugat un criteriu iubirii: cum v-am iubit eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Definițiile teoretice pot fi chestionate, dar Mântuitorul ne-a oferit prototipul suprem al iubirii. Anterior, Dumnezeu nu era doar în dezacord cu ceea ce făceam. Eram vrăjmaș. Eram pierdut și degenerat. Toate până am întâlnit un Om, dacă se poate numi așa. El nu m-a tolerat. Din contră, el a ales Via Dolorosa pentru mine. El a experimentat despărțirea de Dumnezeu pentru mine și pentru dvs.
Să nu tolerăm, deci. Să ne iubim aproapele cum ne iubim pe noi înșine, iar când ne pierdem reperele să ne uităm la El.
Un text de Pricopiuc Serghei pentru Edictum Dei
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter