De la singurătate la iubire

Și totuși, încă înainte de pandemie, singurătatea a atins cote alarmante. Un studiu al societății de asigurări Cigna a arătat că 61% dintre americani erau considerați singuri în 2019, făcându-i pe cercetători sa anunte o “epidemie a singurătății”. Rata oamenilor singuri a rămas ridicată în ultimul studiu al Cigna din 2021, cu 58% dintre adulții SUA considerați singuri, inclusiv mai mult de trei sferturi dintre adulții tineri cu vârstele cuprinse între 18 și 24 de ani.

 

Semnele singurătății sunt peste tot în jurul nostru: masacre provocate de bărbați tineri singuri, o rată ridicată a anxietății, depresiei, automutilării și sinuciderilor în rândul adolescenților – în special printre fete -, milioane de bărbați apți de muncă care nu caută un loc de munca și sunt deconectați de societatea civilă (după cum a prezentat amănunțit economistul politic Nicholas Eberstadt), și cele peste 100.000 de morți cauzate de supradoză din 2021, concentrate cu precădere printre oamenii care suferă cel mai mult de izolare socială.  

 

Cu toții ne simțim singuri în timpul diferitelor etape ale vieții – face parte din condiția umană. Apologetul creștin C.S. Lewis a scris că “de îndată ce suntem pe deplin conștienți descoperim singuratatea. Avem nevoie de ceilalți fizic, emoțional, intelectual; avem nevoie de ei dacă e să cunoaștem ceva, chiar și pe noi înșine.” Însă criza de singurătate din prezent este parțial auto-impusă. Suferim de ceea ce Yuval Levin numește “patologiile pasivității” – o reticență de a trăi viața “în devotament iubitor față de alții. Izolați și temători, căutăm refugiul în tehnologie, politică, muncă, individualism și auto-împlinire. Niciuna dintre acestea nu ne aduce mai aproape de fericirea, conexiunea și dragostea după care tânjim.

 

Fericirea nu poate fi găsită în noi înșine. După cum spunea filozoful Josef Pieper, “dorința noastră de fericire poate fi satisfăcuta doar de o astfel de declarație destinată altuia, adică de iubirea ‘altruistă’”. Răspunsul la dorurile omenirii după “împlinire existențială”, în cuvintele lui Pieper, este de a construi relații de iubire. Astfel de angajamente, trebuie să spunem, nu sunt ușoare, iubirea cere sacrificiu. Cere recunoașterea nevoii de dragoste, asumarea de riscuri, a fi vulnerabil și a renunța la viața personală pentru binele celuilalt. Însă este singura cale de ieșire din singurătate.

 

În limba engleză exista un singur cuvânt pentru dragoste, însă în greaca antică existau termeni pentru cel puțin patru forme diferite, după cum remarcă Lewis în cartea sa, “Cele patru iubiri”. Acestea sunt: prietenia (philia), afecțiunea (storge), dragostea romantică (eros) și caritatea (agape). Studiind îndeaproape aceste instituții ale dragostei – ce sunt, de ce sunt în declin în societatea noastră și cum am putea să contribuim la dezvoltarea lor – putem ajunge la o înțelegere mai profundă a remediului alienării noastre.

 

Prietenia

 

Lewis numea prietenia “cea mai puțin instinctivă” dintre iubiri. Însă este cea care nu numai că ne ajută să trăim, ci să și trăim bine.

 

Prieteniile s-au împuținat în ultimele decenii, în general. Potrivit unui sondaj din mai 2022 al American Enterprise Institute’s Survey Center on American Life, “americanii declară că au mai puține prietenii apropiate decât aveau odinioară, vorbesc mai rar cu prietenii lor și se bazează din ce în ce mai puțin pe prietenii lor pentru sprijin.” În 1990, 33% dintre americani au declarat că au 10 sau mai mulți prieteni apropiați, comparativ cu 13% în 2021. Procentajul americanilor care au raportat că au un “cel mai bun prieten” a scăzut de la 75% la 59% în decursul aceleiași perioade.

 

O explicație pentru contracția prieteniilor este că nu le prețuim prea mult. De la o vârstă fragedă, copiii sunt învățați să prioritizeze realizările în detrimentul prieteniilor, lecție pe care o aplică la maturitate și la locul de muncă. Cercetările arată că suntem cel mai mult implicați în prieteniile noastre în adolescență, însă imediat după aceea, timpul dedicat prieteniilor se diminuează constant. Oamenii din ziua de azi lucrează mai mult și călătoresc mai mult datorită slujbelor, ceea ce face dificilă formarea prieteniilor trainice. Între timp, cei care sunt mai puțin independenți financiar și trăiesc cu părinții lor (un grup care include mai mult de jumătate din bărbații tineri în SUA, după cum notează AEI) au tendința să se bazeze mai mult pe familie decat pe prieteni pentru sprijin.

 

Tehnologia are un rol important, de asemenea. Poate să ne ajute, cu siguranță, să menținem prieteniile la distanța, însă ne poate și descuraja de la a forma legături profunde și semnificative. Profesorul de psihologie Jean Twenge a descoperit că între 2000 și 2015, numărul de adolescenți care petrec timp cu prietenii lor fizic în fiecare zi a scăzut cu mai mult de 40%. Acești adolescenți fac parte din ceea ce Twenge numește “iGen” – generația post-milenială care a crescut cu smartphone-urile de la o vârstă fragedă. 

 

Interacțiunea prin intermediul telefoanelor este o formă artificială de prietenie, deoarece prietenii, prin definiție, fac lucruri împreună. După cum spunea Lewis în “Cele patru iubiri”, “ne imaginăm îndrăgostiții față în față, iar prietenii unul lângă altul, privind înainte.” Nu putem forma prietenii semnificative privind la prietenii noștri prin ecrane, este mai bine să “luptăm lângă ei, să citim cu ei, să ne certăm cu ei, să ne rugăm cu ei.”

 

Acest lucru este adevărat cu precădere în cazul bărbaților. În timp ce sondajul AEI a arătat că prieteniile se diminuează și în rândul femeilor, declinul este mai semnificativ între bărbați. Procentajul bărbaților cu unul sau mai mulți prieteni apropiați s-a înjumătățit din 1990, de la 55% la 27%. În prezent, 15% din bărbați declară că nu au niciun prieten apropiat, comparativ cu 3% de acum 30 de ani.

 

Femeile tind să se bazeze mai mult ca bărbații pe prietenii lor pentru sprijin emoțional, și astfel investesc mai mult timp și efort în prietenii. Bărbații, prin contrast, participă la activități cu prietenii lor, însă rareori formează legături profunde, ei tind să caute la soțiile lor (dacă au una) intimitate emoțională. În special bărbații celibatari se chinuie să formeze prietenii: 21% nu au niciun prieten apropiat, spre deosebire de 12% dintre bărbații căsătoriți. Căsătoria și alipirea de o congregație religioasă locală poate oferi acces unei noi rețele sociale, însă bărbații se căsătoresc la o vârstă mai înaintată decât femeile și au tendința să fie mult mai puțin implicați într-o comunitate religioasă, ceea ce îi poate lipsi de o sursă importantă de prietenii.

 

Bărbații, în special, nu sunt interesați de întâlniri lungi și intime față în față. Ei își doresc să facă ceva împreună, ceea ce poate crea o deschidere către conversații sincere. Natura prieteniilor masculine explică succesul mișcării Men’s Sheds, un program început în Australia în anii ‘90 și care s-a răspândit în nouă state ale SUA și în peste 1000 de grupuri în întreaga lume. Fondată în special pentru a ajuta bărbații singuri mai în vârstă, aceste grupuri se întâlnesc într-o hală sau hambar pentru a tăia lemne, a face proiecte de tâmplărie pentru comunitatea lor sau doar să joace biliard și să vorbească unii cu alții. Bărbații se simt mult mai confortabil să vorbească în hambare, unde motto-ul este “umăr la umăr”, reflectând sintagma “unul lângă altul” a lui Lewis.

 

Un alt factor care stă în spatele declinului prieteniei este că, în America, aceasta este tratată ca fiind tranzacțională. Cu alte cuvinte, avem tendința să căutăm prieteni care pot să facă ceva pentru noi.

 

Cei din Antichitate aveau o perspectivă diferită. În Etica Nicomahică, Aristotel a descris trei tipuri de prietenie: cele concentrate pe utilitate, cele direcționate către plăcere și cele care măresc virtutea. Prieteniile bazate pe utilitate sau plăcere – spune Aristotel – au motive egoiste: “cel care este iubit, în ambele cazuri, nu este iubit pentru el însuși și doar atât timp cât este folositor sau atragător” și sunt “repede evaporate” pe măsură ce nevoile și pasiunile se schimbă. Prieteniile “complete” sau “perfecte” ale virtuții, pe de altă parte, sunt mai “stabile”, ele îi implică pe “cei care își doresc lucruri bune pentru prietenii lor, de dragul acestora.” Pentru Aristotel, doar prieteniile complete ne învață cum să urmărim virtutea împreună cu un altul. Acestea sunt singurele care ne fac fericiți.

 

Adevărata prietenie se bazează pe mai mult decât utilitatea, plăcerea, alianța politică și alte distincții superficiale; ea țintește mai sus. Înalță sufletele și insuflă virtutea prin devotamentul față de ceilalți. “Într-un cerc al prietenilor adevărați”, scria Lewis, “fiecare ins este pur și simplu ceea ce este: nu se reprezintă decât pe sine. Nimeni nu dă doi bani pe familia, profesia, clasa, venitul, rasa sau istoria anterioară a celuilalt.”

 

Prietenia adevărată este rară, parțial datorită că pentru a clădi o prietenie este nevoie de timp. După cum scria Aristotel, “este nevoie de trecerea timpului și de obiceiuri formate de traiul împreună; căci după cum spune zicala, nu este posibil ca doi oameni să se cunoască unul pe altul decât după ce au mâncat împreună sarea proverbială.” Merită să găsești asemenea prieteni, după cum ne dăm seama din citirea “întrunirilor de aur”, descrierea făcută de Lewis prieteniei: 

 

“Când patru, cinci dintre noi, după o plimbare epuizantă de o zi, am ajuns la hanul nostru, când ne-am pus papucii și ne-am tolănit cu picioarele întinse către foc și cu paharele la înălțimea umerilor, când lumea întreagă și ceva dincolo de lume se deschid minților noastre pe măsură ce vorbim, și nimeni nu are nicio pretenție și nicio răspundere față de altul, ci suntem cu toții liberi și egali ca și cum ne-am fi întâlnit acum un ceas, și-n același timp ne învăluie o afecțiune maturizată de trecerea anilor. Viața – viața naturală – nu ne poate oferi nici un dar mai prețios. Cine oare l-ar fi meritat într-adevăr?”

 

Căutarea prieteniilor ar putea începe prin a te gândi la ceea ce te interesează, apoi pe baza acelui interes se poate găsi un grup de entuziaști cu aceleași gusturi. Astfel de grupuri pot fi organizate în jurul oricărei activități, de la tâmplărie la poker, fotbal sau chiar a unui show de televiziune. În astfel de comunități, oamenii găsesc prieteni în afara rețelelor profesionale și educaționale normale, prieteni care nu pot face nimic altceva pentru ei decât să le ofere companie.

 

Aristotel ne reamintește că prietenia adevărată este rară. Totuși, ar trebui să fim deschiși la a cultiva aceste prietenii profunde, indiferent de cât de neobișnuite sunt și cât de mult timp cer pentru a se dezvolta.

 

Afecțiunea

 

Apelând la lexiconul grecesc, Lewis definește storge ca fiind “‘afecțiunea, în special a părinților pentru copii’; însă și a copiilor pentru părinți.”

 

Astfel, afecțiunea apare în familie, temelia comunităților iubitoare. Ani la rândul, idealul jumătății secolului al XX-lea a “familiei nucleare” – în care doi părinți își creșteau cei 2 sau 3 copii –  a dominat peisajul. De atunci însă, o varietate de forțe economice, culturale, instituționale (rate scăzute a căsătoriei, creșterea ratei divorțului, scăderea salariului bărbaților și intrarea femeilor pe piața muncii, scăderea ratelor natalității și răspândirea căminelor pentru bătrâni) au erodat structura familiei occidentale. Nu toate aceste tendințe sunt negative, în special cele care au oferit oportunități economice femeilor. Însă ca rezultat al acestor curente, scrie David Brooks într-un articol pentru The Atlantic, “americanii de azi au mai puțină familie ca oricand”. El adaugă:

 

“Din 1970 până în 2012, numărul de cupluri căsătorite cu copii s-a înjumătățit. În 1960, potrivit recensamintelor, doar 13% din gospodării erau formate dintr-o singură persoană. În 2018 s-a ajuns la 28%. În 1850, 75% dintre americanii care aveau peste 65 de ani locuiau cu rudele lor, iar până în 1999, au ajuns la 18%.”

 

Toți cei implicați suferă datorită destrămării familiei sau afecțiunii familiale. Mamele singure poartă povara de a fi atât cele care aduc pâinea, cât și cele care se ocupă de creșterea copiilor, în timp ce bărbații singuri se chinuie să își găsească un scop. Copiii proveniți din familii destrămate suferă psihologic, emotional, comportamental, academic și relational, în timp ce persoanele în vârstă care nu au familie nu au rudenii care să aibă grijă de ei. Cei înstăriți au resursele necesare pentru a cumpăra beneficiile pe care familiile extinse le ofereau odată, cum ar bone, tutori, antrenori, terapeuți; cei săraci și clasele muncitoare nu sunt atât de norocoși.

 

După decenii de declin familial, occidentalii depun mai mult efort conștient pentru a forma legături familiale mai strânse. De exemplu, procentajul de copii care trăiesc cu ambii părinți a început să crească puțin. În plus, numărul de americani care locuiesc în gospodării multi-generaționale a crescut de la criza financiară din 2008: un record de 64 milioane de oameni, 20% din populația SUA, trăiau astfel în 2016. Acest grup includea tineri care trăiau cu părinții lor datorită dificultăților economice și costurile educaționale și vârstnici care erau îngrijiți de copiii lor adulți, ceea ce combate singuratatea atat a tinerilor, cât și a batranilor.

 

De asemenea, mai există o creștere în ceea ce unii numesc “familii prelucrate”, familii alcatuite din membri care nu sunt neapărat înrudite, ci care aleg să trăiască împreună, să iubească și să se sacrifice unii pentru alții. În astfel de comunității, precum Temescal Commons în Oakland, California, familii multigeneraționale locuiesc într-un anumit cartier, iau masa de două ori pe săptămână împreună, își au grija de copiii și se ajută unii pe alții în nevoie. Sute de astfel de comunități au fost înființate în întreaga țara.

 

Astfel de comunități pot contribui la însănătoșirea stării familiale generale a SUA, însă mulți au ales cu bună știință să întârzie formarea propriei familii sau să renunțe cu totul la ea. Numărul de copii născuți în SUA a crescut în 2021, însă 2020 a întâmpinat cea mai scăzută rată a natalității din ultimele patru decenii.

 

În sondaje, americanii declară că își doresc mai mulți copii. Demograful Lyman Stone a spus, într-un interviu cu Ramesh Ponnuru de la National Review, că “americanii intenționează și își planifică să aibă 2 – 2.3 copii în medie, însă având în vedere tendințele actuale, vor avea doar 1.64.” Pentru a combate această disparitate, Stone spune că ar trebui să ne dorim să creăm “o societate mai locuibilă pentru toată lumea” prin măsuri de asistență financiară în familiile cu copii mici, micșorarea costurilor educaționale și de trai.

 

Brooks admite că “nicio redresare nu este posibilă fără acțiune guvernamentală.”, iar apoi adaugă că “cele mai importante schimbări vor fi culturale, provocate de alegeri individuale.” Într-adevăr, s-ar putea să fie nevoie de ceva mai radical, de o “transformare religioasă”, după cum spunea Ross Douthat într-un articol pentru Plough, pentru a ne schimba traiectoria: 

 

“Copiii sunt singura formă de viață care te vor îndrepta către lepădarea de sine, experiența a ceea ce înseamnă să trăiești în întregime pentru altcineva… dacă aceasta este perspectiva necesară pentru ca societatea noastră să se reproducă din nou, atunci nu sunt necesare ajutoare financiare, un echilibru între muncă și timp liber și legi mai blânde, ci o schimbare radicală a inimilor noastre moderne împietrite.”

 

Bineînțeles, înainte ca cineva să experimenteze afecțiunea copiilor și a familiei, trebuie să își iubească partenerul și să fie iubit înapoi. Tinerii zilelor noastre au probleme în găsirea jumătății. Pentru a înțelege mai profund această problemă, ne întoarcem către discuția lui Lewis despre cea de-a treia formă de dragoste; eros.

 

Iubirea romantică

 

În inima erosului modern (sau a iubirii romantice) stă un paradox: oamenii au mai multe căi de a o găsi ca niciodată, însă toți au mai puțină parte de ea. În teorie, invenția aplicațiilor de dating și în consecință, lărgirea rețelelor sociale ar trebui să ușureze întâlnirile, găsirea unui partener, căsătoria și relațiile intime. Și totuși, toate aceste activități sunt în declin.

 

Kate Julian, editoare la The Atlantic, a scris în 2018 că americanii trec printr-o “recesiune a sexului”. Citând cercetările lui Jean Twenge și a altora, ea a descris scăderea întâlnirilor și a activității sexuale printre adolescenți și tineri. Căsătoriile, de asemenea, au ajuns la cel mai scăzut prag de până acum. Cercetătorii de la AEI, Institute for Family Studies și Wheatley Institution au raportat că în 2020, rata căsătoriilor a ajuns la 33 la o mie de persoane necăsătorite, iar rata fertilității a ajuns la 1,64 copii/femeie, niveluri nemaiîntâlnite până acum în istoria Americii.

 

Nu toate acestea sunt o veste proastă: pe măsură ce întâlnirile, căsătoria și sexul s-au diminuat, la fel s-a întâmplat și cu divorțul și sarcinile în rândul adolescentelor. Însă nu ar trebui să ne grăbim să sărbătorim aceste lucruri, care au apărut parțial datorită faptului că oamenii se feresc de relații romantice, cu toate binecuvântările și necazurile lor, în favoarea unor activități care cer mai puțină responsabilitate.

 

Aversiunea față de riscuri atunci când vine vorba de relații începe la o vârstă fragedă. După cum observă Julian, părinții își îndeamnă copiii să se prioritizeze pe ei înșiși în detrimentul relațiilor, ceea ce îi face pe copii să “[absoarbă] ideea că dragostea este secundară succesului academic și profesional”. Acești tineri devin, în cele din urmă, adulți cărora le lipsesc abilitățile sociale, încrederea de sine necesară pentru a cere respectuos cuiva o întâlnire sau chiar un simț a ceea ce este cu adevărat dragostea romantică. Toate acestea îi lasă “prost echipați pentru necazurile și bucuriile maturității”. Rezultatul este o cultură confuză a relațiilor pasagere sau chiar fără niciun fel de relații.

 

Americanii preferă evitarea discuțiilor publice despre flagelul pornografiei, însă acesta este un alt factor semnificativ din spatele declinului relațiilor, căsătoriei și intimității printre tineri. Un studiu din 2016 a descoperit că accesul crescând la internet era responsabil pentru scăderea ratei natalității printre adolescenți cu cel puțin 7% față de rata din 1999-2007. Răspândirea internetului i-a ajutat pe adolescenți – în special pe fete – să aibă acces la mai multe informații despre metodele contraceptive, iar mai puține sarcini în rândul adolescenților este cu siguranță un rezultat pozitiv. Însă o conectivitate sporită înseamnă, de asemenea, că mai mulți oameni pot viziona și distribui materiale pornografice, având astfel motive să evite interacțiunile sociale. Consumul de pornografie este dăunător, în special pentru bărbați. Un raport Survey Center on American Life din martie 2022 a descoperit “o legătură puternică între consumul de pornografie și o varietate de condiții și circumstanțe sociale negative” pentru bărbați, inclusiv nesiguranță, nemulțumire de propria înfățișare și singurătate.

 

Internetul nu înlocuiește relațiile interpersonale, însă oferă stimulentul necesar pentru a se eschiva de la riscurile pe care o relatie le presupune. Un bărbat de 24 de ani i-a spus lui Julian:

 

“Internetul a făcut atât de ușoară gratificarea nevoilor sociale și sexuale de bază, încât există o dorință mult mai mică de a merge în lumea reală și a căuta aceste lucruri. Nu spun că internetul îți poate da mai multă satisfacție decât sexul sau relațiile, deoarece nu poate… însă poate să îți ofere destulă satisfacție pentru a liniști aceste imperative… Cred că este sănătos să te întrebi: dacă nu aș fi avut nimic din toate astea, aș ieși mai mult? Aș avea mai multe relații? Pentru mulți tineri de vârsta mea, cred că răspunsul este cel mai probabil afirmativ.”

 

A merge la întâlniri ar trebui să fie mai mult decât simpla satisfacere a libidoului; întâlnirile, până la urmă, înseamnă primul pas către luarea unui angajament. Însă în lumea de azi a întâlnirilor online, iubirea este mai greu de găsit decât am crede. La un deceniu după apariția aplicațiilor precum Tinder sau Bumble, mulți utilizatori simt că “sunt extrem de afectați de burnout”, după cum a declarat recent Catherine Pearson pentru New York Times. Navigarea continuă te poate extenua și îți poate aduce resentimente față de alții care au avut experiențe mai plăcute; însă în același timp speri că perechea perfectă este doar la câteva clickuri distanță.”

 

Aplicațiile de dating au beneficiile lor. Sunt o importantă sursă de creare a comunităților și legăturilor, iar filtrele existente te pot ajuta să găsești parteneri compatibili mult mai ușor decât în anumite medii din lumea reală. Datingul online a ajutat multe cupluri să se găsească unul pe altul și să se căsătorească: un studiu efectuat de sociologul Michael Rosenfeld a descoperit că 39% din cupluri s-au întâlnit în mediul online în 2017, spre deosebire de 20% care s-au întâlnit prin intermediul prietenilor.

 

Cu toate acestea, realitatea indică faptul că comercializarea online a întâlnirilor romantice nu și-a îndeplinit întotdeauna promisiunea de a găsi perechea potrivită. Conform unei analize realizate de un inginer al aplicației de întâlniri Hinge, cei mai “de dorit” 1% dintre bărbați primesc peste 16% din like-uri pe platformă, în timp ce cei mai bine clasați 10% dintre bărbați primesc aproape 60% din like-uri. Cercetările sugerează că aplicațiile favorizează, de asemenea, femeile considerate atrăgătoare și de succes. Această inegalitate poate duce la mai multă resemnare și singurătate, mai ales pentru cei cu mai puține calități.

 

Pentru tinerele femei care întâlnesc parteneri mediul online sau în realitate, relațiile sexuale pot fi profund nesatisfăcătoare – chiar traumatizante. În cultura actuală post revoluției sexuale, “doar consimțământul este standardul pentru relații sexuale bune și etice”, spune autoarea de la Washington Post, Christine Emba. Dar chiar și atunci când sunt consimțite, actele sexuale dezumanizante (adesea învățate din pornografie) creează disconfort femeilor. După cum scrie Emba:

 

“Mulți dintre contemporanii mei sunt descurajați de peisajul romantic, de lipsa de încredere, emoție și angajament, dar cred, de asemenea, că opțiunile mai sigure și căile mai ușoare nu sunt posibile. În schimb, presupun că așa funcționează lucrurile și că ar fi nerezonabil să ceri mai mult – și nepoliticos să nu mergi înainte cu orice ți-a fost cerut.”

 

În urma acestor tendințe îngrijorătoare în lumea întâlnirilor romantice din America, tinerele femei și bărbați se îndepărtează din ce în ce mai mult unii de alții, nesiguri cum să treacă de prăpastia care crește între ei. Cum am putea începe să recuperăm o viziune mai roditoare a erosului – una care încurajează ambele sexe să își asume datoriile și plăcerile relațiilor de iubire?

 

Unul dintre obiective ar trebui să fie acela de a oferi tinerilor mai multe imbolduri pentru a-și pune ecranele deoparte și a relaționa cu ființele umane în lumea reală. Liderii politici par să fi renunțat să încerce să restricționeze sau să interzică pornografia din cauza prevalenței sale, însă militarea împotriva pornografiei era o oportunitate rară de a ajunge la un acord între feministele  liberale și conservatori – și nu există niciun motiv pentru care nu ar putea fi din nou așa. Conservatorii ar trebui să prindă curaj privind la succesele mișcării #MeToo în respingerea prădătorilor sexuali și a obiectificării femeilor și să încerce să formeze coaliții, atunci când este posibil, pentru a limita răspândirea materialului sexual. S-ar putea să se găsească niște aliați neașteptați: după cum a observat autoarea de la New York Times, Michelle Goldberg, “au fost semne tot mai evidente că tinerele femei se răzvrătesc împotriva unei culturi care apreciază erotismul în locul empatiei și responsabilității”.

 

Într-adevăr, soluția pentru o cultură mai sănătoasă a întâlnirilor constă în confruntarea costurilor libertății sexuale. O societate saturată de pornografie, aplicații de întâlniri și o abordare “orice merge” a relațiilor sexuale (atât timp cât sunt consensuale) ne lasă cu “o lume în care tinerii sunt eliberați și nefericiți”, scrie Emba. În cartea sa “Rethinking Sex”, ea propune o etică sexuală alternativă bazată pe definiția iubirii dată de  Sfântului Toma de Aquino – “dorind binele celuilalt”. “A dori binele înseamnă să ai grijă suficient de mult de o altă persoană încât să iei în considerare modul în care acțiunile tale (și consecințele lor) ar putea-o afecta – și apoi să alegi să nu acționezi dacă rezultatul ar fi negativ”, scrie ea. Această etică tomistă “ar putea duce la mai puțin sex fără obligații”, recunoaște ea, și reprezintă un “standard mult mai ridicat decât consimțământul. Dar consimțământul a fost întotdeauna doar limita inferioară – nu ar fi trebuit să limita exterioară”.

 

Având în vedere omniprezența lor, aplicațiile de întâlniri nu vor dispărea prea curând. Putem recunoaște beneficiile lor, în timp ce recunoaștem și limitele și dezavantajele lor.  Etica binelui celuilalt se aplică și aici: persoanele prezente în aplicațiile de dating nu sunt avataruri, ci ființe umane reale cu speranțe, frici, vise și demnitate, care merită să fie tratate ca atare. Cei care caută o relație cu angajament ar putea încerca să renunțe la aplicații și să adopte normele mai vechi de a face curte, așa cum a sugerat Michal Leibowitz:

 

“Merită să renunțăm la intimitatea și autonomia relativă a unei aplicații pentru a cere ajutorul prietenilor noștri, merită să evităm să acționăm imediat conform libertății noastre sexuale pentru a oferi relațiilor noastre timp să se dezvolte, merită să pierdem o varietate de opțiuni probabile pentru a restrânge cercul la cei care ar dori cu adevărat să împărtășească un viitor cu noi.”

 

Indiferent dacă tinerii caută întâlniri online sau reale, ei ar putea învăța multe din modelul de curtare descris de Lewis în “Cele patru iubiri”. Idealul său de Eros este mult mai puțin preocupat de sex, plăcere și de sine decât înțelegerea noastră modernă a conceptului. “Eros,” a scris el, “deși regele plăcerilor, întotdeauna (la apogeul său) are aerul de a considera plăcerea ca pe un produs secundar… Pentru că unul dintre primele lucruri pe care le face Eros este să șteargă distincția dintre a da și a primi.”

 

Dacă îi putem învăța pe tinerii noștri bărbați și femei să își îmbine și să își ordoneze dorințele sexuale și romantice într-un eros de autodăruire în loc de unul egoist, ei vor avea mai multe șanse să găsească intimitatea, tovărășia și dragostea pe care o caută.

 

Mila

 

“Dumnezeu este dragoste”, scrie Apostolul Ioan într-una dintre cele mai succinte descrieri ale credinței creștine. Dragostea divină sau mila – ceea ce grecii numeau agape – este gratuită, nelimitată și universală. Existăm datorită ei. Dupa cum scria Lewis, “Dumnezeu, care nu are nevoie de nimic, Dumnezeu iubește dând ființă unor creaturi total superflue pentru ca El să le poată iubi și desăvârși.”

 

Această dragoste poate părea distantă într-o lume singuratică, crudă și plină de suferință. Însă în realitate, avem parte de milă tot timpul. “Toți cei care au părinți, soții, soți sau copii buni pot fi siguri că uneori – și poate chiar mereu dacă e vorba de vreo trăsătură sau deprindere particulară – sunt beneficiari ai milei, nu sunt iubiți din cauză că sunt demni de a fi iubiți, cine din cauză că iubirea în Sine se află în cei care-i iubesc.”

 

După cum am discutat în secțiunile anterioare, occidentalii nu mai formează atât de multe prietenii, căsnicii sau familii ca altădată, astfel este mai puțin probabil ca ei să dăruiască sau să primească milă. În același timp, frecventarea bisericii și afilierea religioasă sunt în declin, ceea ce înseamnă că tot mai puțini oameni se adună să contemple divinul. În schimb, tot mai puțini oameni știu că sunt iubiți.

 

Câteva studii au documentat declinul religios al Americii de-a lungul deceniilor. Aproximativ 30% dintre adulți nu se identifică cu nicio religie, aici incluzându-se 29% dintre mileniali și 34% dintre persoanele Generației Z. Pew Research Center prezice că cei neafiliați religios ar putea fi majoritari până în 2070 pentru prima dată în cele opt decenii de sondaje pe această chestiune. Gallup a descoperit că mai puțin de jumătate dintre americani au declarat că aparțin unei congregații religioase. În cele din urmă, procentajul americanilor care au declarat că au un grad mare de încredere în “biserică și religia organizată” a scăzut dramatic în ultimii ani: de la 64% în 1981 la 31% în 2022. 

 

Deși americanii părăsesc bisericile instituționale în număr mare, nu înseamnă că resping în totalitate religia. Tara Isabella Burton a scris că un număr tot mai mare de tineri caută forme “intutitive” de spiritualitate în afara granițelor religiei organizate. În cartea ei “Strange Rites”, Burton îi scoate în evidență pe cei 72% dintre cei neafiliați religios care cred într-o oarecare putere superioară (în Dumnezeul Bibliei sau o altă forță divină), precum și pe cei 27% care se declară “spirituali, dar nu religioși”. Cercetătorii de la Baylor University au descoperit că “mulți indivizi care nu sunt afiliați religios sau nu cred într-o putere divină (cum ar fi ateii sau agnosticii) afișează o mare varietate de credințe și practici religioase și spirituale. Mulți participă la servicii religioase, se roagă, meditează, cred în Dumnezeu sau într-o putere divină, au experiențe religioase, cred în rai, iad și miracole.”

 

Fracturarea religiei organizate în America a adus un caleidoscop ciudat de noi credințe. Unii oameni își găsesc împlinirea și scopul în “cultura wellness” sau în grija față de trup, aici incluzându-se exerciții fizice precum SoulCycle. Alții își văd cariera ca fiind centrul identității lor, astfel încât înlocuiește religia. Practicile păgâne precum astrologia și vrăjitoria au reînviat. Aceste noi forme de spiritualitate sunt alimentate de social media și de consumerism și tind să aibă o tentă politică. De la activiștii justiției sociale, la transumaniștii din Silicon Valley și la grupurile care susțin “drepturile bărbaților”, ceea ce au toți în comun este o perspectivă anti-instituțională care aduce sacrul în lumea noastră – adesea, chiar în interiorul nostru.

 

Religia contemporană americană este dominată de asemenea de fenomenul creștinismului politizat, biserici și credincioși care leagă misiunea lor spirituală cu activismul politic. Enoriașii cauta lideri care să le confirme vederile politice în locul Evangheliei predicare, iar congregațiile sunt fragmentate de linii partizane. Într-adevăr, un număr tot mai mare de oameni care se numesc “evanghelici” abia dacă participă vreodată la vreun serviciu religios, acceptând această etichetă doar din cauza conotațiilor politice. O astfel de ștergere a distincțiilor dintre politică și religie a subminat mărturia creștină și a contribuit la divizarea societății.

 

Eforturile oamenilor de a-și satisface nevoia religioasă interioară în tot felul de locuri neortodoxe – politică, muncă, dezvoltare personală, paganism – ne-a lăsat singuri și divizați. Însă foamea după spiritualitate a oamenilor (și în special a tinerilor) ar trebui să ne ofere speranță. Cum ar putea să se reconecteze cu comunitățile religioase tradiționale, cu un sentiment transcendent al sacrului, cu dăruirea și primirea milei? 

 

În primul rând, ar trebui să notăm că istoria religiozității americane nu este o poveste simplă a declinului inevitabil în mijlocul ascensiunii secularismului. Era revolutionară, după cum scria Lyman Stone, a fost “un timp secular unic”. Afilierea religioasă a crescut în secolul al XIX-lea, datorită înfloririi noilor credințe ca metodismul și mormonismul, precum și datorită imigranților catolici și evrei care și-au importat credințele de peste ocean – și a continuat să crească până în anii 1960. Stone ne oferă o explicație:

 

“În ziua de azi, americanii au mai multe șanse să facă parte dintr-o comunitate religioasă decât aveau în 1800; schimbarea de-a lungul timpului nu poate fi caracterizată nici de un declin gradual al trecutul religios imaculat, nici de avansul gândirii raționale. Este mai potrivit să ne gândim la aceste ascensiuni și declinuri ca la procese fundamental contingente determinate de o varietate de factori în condiții diverse de timp și spațiu.” 

 

Neafilierea religioasă nu este, prin urmare, o tendință permanentă, ceea ce înseamnă că poate fi inversată. Un loc de pornire ar fi să încurajăm părinții să mediteze mai profund asupra modului în care își cresc copiii. Cercetatorul Daniel Cox remarcă într-un raport din martie 2022 că majoritatea americanilor care părăsesc religia lor din copilărie o fac înainte de vârsta de 18 ani, sugerând că nu au avut o atașare puternică la aceasta în primul rând. Membrii generației Z, generația cea mai puțin afiliată religios, au participat mai puțin decât americanii mai în vârstă la serviciile religioase, la școala duminicală sau la rugăciune împreună cu familia la mesa în copilărie. Părinții din aceste familii fie au acordat mai puțină importanță practicilor religioase, fie nu le-au oferit deloc copiilor lor o educație religioasă.

 

Într-adevăr, soluția pentru a încuraja mai mulți adulți să rămână afiliați religios și să găsească o comunitate și sens este de a asigura că sunt mai implicați în religie în timpul copilăriei lor. Sociologul Christian Smith a propus mai multe modalități prin care părinții ar putea transmite credința lor următoarei generații, inclusiv practicarea autentică a religiei de către ei înșiși, implementarea unui stil de parenting care să intipareasca disciplina, dar să ofere și “căldură afectivă” și sprijin, discutarea religiei în mod obișnuit și făcând eforturi pentru a îndruma copiii spre relații și activități care îi ajută să personalizeze religia intern, în loc să simtă că le-a fost impusă.

 

În afară de părinți, cum ar putea bisericile și instituțiile religioase să atragă mai mulți enoriași? Conservatorii în ultimii ani au fost înclinați să dea vina pe controlul stângii asupra mass-media, divertismentului, universităților și altor instituții de elită, precum și pe “liberalismul” în sens larg, pentru secularizarea tot mai mare a societății. Aceste afirmații sunt întemeiate. Cu toate acestea, religia organizată este și ea responsabilă pentru multe dintre propriile sale eșecuri. Atât biserica catolică, cât și cea protestantă încearcă încă să își refacă încrederea în urma scandalurilor de abuz sexual și corupție instituțională. În același timp, instituțiile religioase în general adesea lasă de dorit în ceea ce privește trasnmiterea credinței lor, cultivarea de comunități primitoare și diverse și evitarea tentației de a se angaja în politică și războaie culturale nesfârșite.

 

Pentru a evangheliza eficient, instituțiile religioase și membrii lor ar putea să-și pună o întrebare fundamentală: ce îi face diferiți față de restul lumii?

 

Episcopul Robert Barron, un evanghelist catolic, a evidențiat cele trei noțiuni “transcendente” – adevărul, binele și frumusețea – ca fiind cele mai distinctive și atractive elemente ale credinței. Înțelegerea și accentuarea fiecăruia dintre aceste elemente este cheia identificării a ceea ce face religia organizată o instituție unică în societate.

 

Adevărul, prima calitate transcendentă a credinței, poate fi considerat o provocare într-o epocă care pune la îndoială existența adevărului sau a moralității obiective. Bisericele ar trebui să aibă încredere, totuși, că învățăturile lor îndeplinesc încă cele mai fundamentale dorințe ale spiritului uman. După cum a remarcat jurnalistul Evan Myers, tinerii convertiți descoperă că credința îi ajută să navigheze prin provocările timpului și locului lor prin descoperirea lui Dumnezeu și transcendenței într-o societate desacralizată, trăind ca “suflete întrupate” într-o epocă de tehnologie și imaterialitate și atingând unitatea într-un moment de dezintegrare familială și diviziune politică.

 

A doua calitate a credinței – bunătatea radicală a religiei – este cea mai vizibilă în angajamentul său față de activitățile caritabile și cultivarea iubirii aproapelui. Tinerii implicați în justiția socială de astăzi pot să nu creadă că organizațiile religioase fac cea mai mare parte din munca practică pentru a se asigura că toată lumea este îngrijită și primește ce i se cuvine, dar este adevărat: indivizii și instituțiile religioase joacă un rol disproporționat în eforturile filantropice americane, inițiind totul, de la agențiile de adopție și tabere de refugiați la ajutorarea dependenților și îngrijirea oamenilor fără adăpost.

 

Frumusețea credinței este ultima calitate pe care Barron o identifică. Frumusețea în religie nu vine doar din catedralele și arta sacră; comunitățile și relațiile din biserică sunt, de asemenea, o sursă de frumusețe. Este frumos atunci când oamenii găsesc o casă spirituală – o comunitate de credincioși care își poarta suferințele unii altora și își împărtășesc bucuriile lor. O astfel de casă este locul unde oamenii practică virtutea carității: iubirea de Dumnezeu mai presus de toate și a aproapelui lor ca pe ei înșiși.

 

În scrisoarea sa enciclică “Deus Caritas Est”, Papa Benedict al XVI-lea a descris iubirea ca pe “o călătorie, un exod în curs de desfășurare din sinele închis și introspectiv spre eliberarea sa prin dăruirea de sine, și astfel spre descoperirea autentică a propriei ființe și chiar descoperirea lui Dumnezeu”. În această călătorie, umanitatea descoperă un prieten – un Creator care ne-a iubit primul.

 

Călătoria către iubire

 

În Anglia secolului al XVI-lea, unde termenul “singuratate” a apărut prima data, a fi singur însemna a te îndepărta de societate. Însă singuratatea modernă este diferită. S-a “mutat de atunci spre interior”, scrie Amelia Worsley, profesoară de engleză, “și a devenit mult mai greu de vindecat… a ocupat mințile, chiar și mințile oamenilor care trăiesc în orașe aglomerate… sălbăticia este acum în înăuntrul nostru.”

 

Cei singuri sunt în impas. Cele mai proeminente voci ale culturii noastre ne spun să ne găsim refugiul în noi înșine – să ne descoperim identitatea, să ne protejăm zelos autonomia și să căutăm autoiluminarea. Însă în sălbăticia sinelui, ne rătăcim. Tânjim după ceva mai mult, după transcendență, după dragoste. În același timp, ne temem de sacrificiile pe care acestea ni le-ar cere.

 

Călătoria de la singuratate la iubire începe prin acceptarea acestei stări de vulnerabilitate și risc, nu prin a fugi de ea. Dupa cum scria Lewis:

 

“A iubi înseamnă a fi vulnerabil. Indiferent ce ai iubi, cu siguranță ceva îți va sta pe inima și e posibil chiar să ți-o sfâșie. Dacă vrei să te asiguri că nimic nu ți-o va afecta, atunci trebuie să nu-ți încredințezi inima nimănui, nici măcar unui animal. Ambalază-ți-o grijuliu în ocupații favorite și în mici desfătări, evită orice situații încurcate, zăvorește-ți-o la loc sigur în lacra sau coșciugul egoismului tău. Dar acolo în lacră – la adapost, în întuneric, nemișcată, fără aer – ea se va transforma. Nimic nu ți-o va mai sfâșia, va deveni incasabilă, impenetrabilă, de nerăscumpărat. Alternativa la tragedie sau cel puțin la riscul tragediei este damnațiunea. Singurul loc în afara Cerurilor unde poți fi absolut ferit de toate primejdiile și tulburările este infernul.”

 

Există lucruri misterioase în ceea ce privește funcționarea iubirii, însă acestea nu cuprind neapărat locul unde poate fi găsită. Ea se găsește în prieteniile virtuoase, în afecțiunea familiei, în erosul dăruirii de sine al cuplurilor căsătorite, în caritatea comunităților religioase și a Creatorului care bate cu blândețe la ușile inimilor noastre. Aceste iubiri vor fi uneori în tensiune; așa cum a avertizat Lewis, dacă permitem iubirile noastre umane să “devină zei”, atunci ele vor deveni și “demoni” și ne vor “distruge”. Dar poate exista o sinergie frumoasă între ele în activitățile obișnuite și zilnice ale vieții. După cum a spus Lewis:

 

“Un joc, o glumă, un pahar, o conversație amicală, actul veneric – toate acestea pot fi modalități în care uităm sau acceptăm uitarea, în care consolăm sau suntem împăcați, în care ‘căutăm nu doar ceea ce ne aparține’. Astfel, în chiar instinctele, poftele și distracțiile noastre, Iubirea a pregătit ‘un trup’ pentru El Însuși.”

 

A alege iubirea înseamnă, desigur, să accepți cu bucurie datoriile și sacrificiul. Dar aduce de asemenea comuniune și bucurie.

Daniel Wiser Jr., National Affairs