De ce (să) ne (mai) căsătorim?

În comunitatea evanghelică din România apare o criză destul de serioasă. Pe lîngă o creștere exponențială a divorțurilor în rîndul familiilor tinere, și aici mă refer la familii care nu au mai mult de 5 pînă la 7 ani de căsătorie și ei înșiși sînt în jurul vîrstei de 25-30 de ani, pe lîngă acest fenomen îngrijorător apare ceea ce mi s-a părut inițial doar o întîrziere sau amînare a căsătoriei. Am bănuit că tinerii băieți doresc să își termine studiile, să își înceapă o carieră, să își asigure oarece siguranță materială înainte de a se căsători.

Se pare că mă înșel. Căsătoriile sînt amînate sine die. Asta nu înseamnă că ”prieteniile” între tineri de sex diferit sînt absente. Nu! Acestea durează între cîteva luni și cîțiva ani, dar nu se îndreaptă nicăieri. Tot mai multe fete se plîng că sînt ”seduse și abandonate”, iar băieții își prelungesc fericit adolescența.

În perioada de după pandemie se observă o nouă tendință. Dacă pînă mai ieri tinerele fete își doreau mai mult căsătoria în comparație cu băieții, acum se poate observa o tendință de nivelare: nici ele nu-și mai doresc un angajament pe termen lung. Mai degrabă își doresc doar o nuntă, nu și ce urmează după ea.

Jordan Peterson a readus de ceva timp în spațiul public o discuție absolut necesară: despre asumarea responsabilității față de celălalt. O cauză probabilă a scăderii dramatice a numărului de căsătorii în toată ”lumea civilizată” este abandonarea responsabilității dublată de un egoism exacerbat stimulată de o cultură epicureică, deplasată dinspre eroismul dedicării spre erotismul fără asumare.

În concepția iudeo-creștină căsătoria nu este o înțelegere, nu este un contract, nu este un angajament, este un legămînt. Diferența dintre legămînt și celelalte forme de relaționare stă în faptul că legămîntul se poate rupe doar odată cu viața, numai prin moartea unuia dintre participanții la legămînt. De aceea creștinii spun ”pînă cînd moartea ne va despărți.”

Cînd ne-au fost copiii mici, îi urcam pe cîte un loc mai înalt în casă și le ceream să sară. Ezitau pînă în momentul în care îi împingeam din spate în brațele mele. După ce îi prindeam … ”înc-o dată, înc-o dată, înc-o dată …. ”. Aceasta este expresia încrederii totale în celălalt.

Cînd ne căsătorim ne aruncăm trup și suflet în viața celuilalt. Ne amestecăm ca două culori, care formează a treia culoare, precum galbenul și roșul se transformă în portocaliu. Devenim un singur trup, un nou construct ontologic; în consecință, căsătoria ne schimbă cu totul modul de gîndire asupra viitorului.

Căsătorindu-te, te odihnești în siguranța și celebrezi gîndul că celălalt va fi cu tine și la bine, dar și la greu, și în sănătate și în boală, și în bogăție și în sărăcie, nu doar cu speranța, ci cu totala încredere că celălalt va rămîne lîngă tine indiferent de modul în care vei degenera fizic sau mental, chiar dacă îți vei pierde tocmai acele trăsături, calități sau abilități care îl vor fi făcut să se îndrăgostească de tine. Căsătoria este ca o înlănțuire a celor doi într-o barcă în care, dependenți unul de celălalt, trebuie să supraviețuiască pînă vor ajunge la țărm.

Cînd am început să o curtez pe soția mea, împreună i-am vizitat pe niște prieteni. După ce ne-au cunoscut, ne-am separat și am discutat eu cu el, Natalia, cu ea. Bărbatul acela m-a întrebat: ”De ce vrei să te căsătorești cu ea?” I-am răspuns: ”Pentru că este frumoasă și mă face foarte fericit!”

Mi-a spus atunci: ”Te înțeleg, fata este frumoasă! Înțeleg acum de ce vrei să te căsătorești cu ea așa de curînd! Dar vreau să îți dau o temă de gîndire pînă data viitoare cînd ne vom vedea din nou. Imaginează-ți că sînteți căsătoriți deja. Mergeți cu mașina. Aveți un accident cumplit. Tu scapi cu bine, dar ea rămîne paralizată de la gît în jos și acidul din baterie îi arde fața, o desfigurează. Imaginează-ți restul vieții astfel lîngă ea. Nu te vei mai putea bucura de frumusețea ei și ea nu-ți va mai putea oferi lucrurile pe care le aștepți pentru împlinirea ta. Ești gata să te căsătorești cu fata asta pentru ce ESTE ea, nu pentru cum arată ea și pentru ce îți poate oferi ea? Ești gata să te căsătorești cu ea, nu ca să te facă fericit, ci ca să o FACI fericită, știind ea că tu nu o vei părăsi niciodată, sub niciun motiv?”

Au urmat două săptămîni foarte grele, dar în acele zile mi-am dat seama că ceea ce voi face este definitiv, este un drum fără întoarcere și pe drumul acela există văi întunecate și pasaje dureroase. Mi-am dat seama că mă leg de acea fată pînă la moarte, am realizat că va deveni femeie, apoi mamă, apoi va îmbătrîni, apoi se va scofîlci și zbîrci, va albi, va uita și scheletul îi va colapsa.

Acum, după 37 de ani de cînd am cunoscut-o, după 32 de ani de căsătorie, după multe îndurate împreună, am realizat cît de multă dreptate a avut prietenul meu. Ne căsătorim nu numai pentru că celălalt ne face fericiți, ci ca să îi facem pe alții fericiți și, văzîndu-i fericiți, din paharul lor, care este plin, se revarsă și peste noi și atunci sîntem mai fericiți decît vom fi fost atunci cînd vom fi căutat în mod egoist doar fericirea noastră.

Acum, cînd am trecut și unul și altul peste diagnostice cumplite, după ce ne-am dus ligheanele cu vomă unul altuia, acum sîntem liniștiți pentru că știm că niciunul nu va pleca la greu de lîngă celălalt. Decizia celuilalt de a sta lîngă tine și atunci cînd s-au schimbat circumstanțele, și atunci cînd s-au schimbat condițiile, este plasa de siguranță în care știi că vei cădea, dacă puterile pentru urcuș te vor trăda. Cînd ne căsătorim îi spunem celuilalt: ”sari, eu te voi prinde … încă o dată și încă o dată și încă o dată și niciodată, cît voi fi în picioare, nu te voi lăsa să cazi …”

Căsătoria este un drum cu dus-întors, este în același timp o decizie de un egoism primar (m-am căsătorit cu ea pentru că știu că nu mă va lăsa le greu), dar, paradoxal, este o hotărîre și de un altruism miraculos (m-am căsătorit cu ea pentru că o iubesc atît de mult încît nu o voi lăsa la greu). Ne-am căsătorit pentru că NE iubim, ne iubim pe noi înșine și ne iubim unul pe celălalt, iar acest soi de iubire nu ”vine” în mod natural, ci este o hotărîre de a plăti un preț enorm și acel preț sîntem chiar noi înșine.

Marius Cruceru pentru Edictum Dei

Photo by WJ on Unsplash