De ce nu ascultă copiii?

Copiii noștri ne pot surprinde uneori prin neascultarea promptă și repetată. Nu ar trebui să știe ce e bine în mod natural? Ne uităm la ei și ne gândim: “ce e în neregulă cu voi?”. Ei bine… păcatul, bineînțeles, este problema noastră a tuturor. Inclusiv a copiilor. Chiar și cel mai adorabil țânc este un păcătos înnăscut.

Uneori, frustrați, spunem cu voce tare: “Ce e în neregulă cu tine?”. Însă părinții nu ar trebui să ceară o astfel de explicație pentru comportamentul greșit (mai ales că un astfel discurs acuzator poate aduce vină irațională în copil, precum cea experimentată de copiii abuzați). Ceea ce ar trebui să dorim este ascultarea de standarde clar înțelese.

Pe lângă natura păcătoasă a copilului, probabil că nu mai există nimic în “neregulă”. S-ar putea ca problema să fie rasplatirea repetată a felului în care se poartă. El funcționează potrivit felului în care Dumnezeu a lăsat ca recompensele să funcționeze.

Copiii nu sunt ascultători în mod natural. Problema este la polul opus. Copiii sunt păcătoși, iar păcatul împietrește. Biblia vorbește despre potențialul zilnic de a putea fi “împietriți prin înșelăciunea păcatului” (Evrei 3:13). Ni se spune în acest verset să ne îndemnăm unii pe alții, “câtă vreme se zice: ‘Astăzi’”. Este valabil și în cazul copiilor noștri: și ei au nevoie de îndemnuri corective.

Ascultarea trebuie învățată. Vestea bună este că poate fi. Părinții obosiți și disperați pot să spere știind aceasta: copiii pot fi învățați să asculte cu respect. Copiii au nevoie de instrucțiuni și linii directoare clare și de o creștere care demonstrează dragostea adevărată a părinților.

Toți căutăm fericirea

La fel ca mine și ca tine, copiii au tendința naturală de a-și urmări propria fericire fără să se gândească la ceea ce îi place lui Dumnezeu sau oricui altcuiva. În păcătoșenia lor nativă, ei sunt neascultători încăpățânându-se, dorind să-și urmărească plăcerile lor într-un mod care nu este constrâns de autoritatea exterioară. În “Cugetările” lui Blaise Pascal, autorul ne reamintește: “Toți oamenii caută fericirea. Fără excepție. Indiferent la ce mijloace apelează, cu toții urmăresc acest scop.” Copiii nu sunt o excepție. Ei caută fericirea și din nou și din nou cred că neascultarea le va da mai multă fericire decât ascultarea.

Până la urmă, ce credem că ne face fericiți? Credem că știm, nu-i așa? Copiii cred același lucru și caută să îl obțină. Își prețuiesc propriul plan mai mult decât pe oricare altul, oricât de nesăbuit ar fi. Pot să vorbesc din propria mea experiență de copil: ne naștem nesăbuiți și având nevoie de corecție, după cum ne spune Biblia. “Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el.” (Proverbe 22:15).

Căderea omenirii în păcat a făcut ca toată natura să aibă nevoie de corecție. Evenimentul culminant al istoriei pământești este revenirea lui Isus, când va face mare corecție – înnoirea tuturor lucrurilor. Însă aceasta nu s-a întâmplat încă. Între timp, copiii noștri au nevoie de corecție, la fel ca noi toți. Avem nevoie de corecție, deoarece dorim lucruri rele sau dorim lucrurile bune în detrimentul celor și mai bune sau ne dorim lucruri bune din motive greșite. Aceasta este tendința noastră. 

Când întâlnim o astfel de păcătoșenie în copiii noștri, renunțăm la orice așteptare pe care am avea-o că ei ne vor asculta? Nu. Însă nu ar trebui să fim surprinși atunci când nu ne ascultă imediat de fiecare dată.

Atunci când nu o fac, îi corectăm – sau ar trebui.

Asta înseamnă că imi supraveghez copiii ca o pasăre de pradă întreaga zi? Nu. Părinții buni se bucură când îi împuternicesc pe copii să încerce noi aventuri, să își extindă înțelegerea lucrurilor bune care se găsesc în lumea creată de Dumnezeu. Însă permisivitatea părinților nu ar trebui să permită neascultarea sfidătoare.

De ce ezită părinții?

Dacă corecția înseamnă identificarea acțiunilor și atitudinilor inacceptabile în copilul nostru, iar apoi acțiunea promptă și decisivă pentru a aduce copilul în direcția ascultării, de ce ezităm atât de des?

Uneori deoarece corecția fermă ne face să ne simțim vinovați. Niciun părinte bun nu vrea să pară un dictator.

Alteori deoarece nu vedem nicio valoare în disciplina corectivă. Dacă nu face o diferență majoră, de ce să ne deranjân?

Alteori nu dorim să ne supărăm copilul.

Alteori suntem pur și simplu epuizați.

Nu îmi sunt străine niciunul dintre sentimentele enumerate. Însă în spatele lor pot pândi câteva presupuneri greșite. Când copiii noștri sunt neascultători și nesupuși – atunci când este momentul potrivit pentru corecție – tot felul de frici, îngrijorări și îndoieli îi pot face pe părinți să ezite. Cum ar fi:

Copilul meu va crede că mi-am pierdut afecțiunea pentru el.

Copilul meu nu mă va mai iubi și respecta.

Risc să îi distrug stima de sine.

Îi voi înăbuși personalitatea, creativitatea și dorința de explorare.

Îl voi face să îi fie frică de mine.

Dacă ai avut astfel de gânduri, este de ajutor să îți amintești anumite adevăruri. De exemplu, câ d un copil se răzvrătește, în acel moment este mult mai puțin interesat de afecțiunea ta decât de a face potrivit dorinței sale. Ai putea să presupui în mod eronat că doar afecțiunea și răbdarea ta vor remedia miraculos comportamentul agresiv al copilului tău. Da, când va face plopul pere și răchita micșunele. Copilul tău nu va fi încântat de tine atunci când îl disciplinezi, însă dragostea unui copil se reaprinde repede și devine mai profundă în procesul primirii unei corecții înțelepte.

Să ne gândim la pericolul distrugerii stimei de sine a copilului. Sunt un puternic apărător al acceptării de sine a copilului. Însă acceptarea de sine nu e același lucru cu stima de sine. Acceptarea de sine este necesară și bună, însă stima de sine năpăstuiește lumea. Închisorile sunt pline de oameni care nu stimează pe nimeni în afară de ei înșiși.

Copiii (la fel ca adulții) sunt în mod natural egocentrici. Niciun bebeluș de la creșă nu plânge deoarece un altul trebuie schimbat de scutece sau este înfometat. Copiii ies din pântece în întregime preocupați de ei înșiși și foarte multumiți să lase întreg universul să le satisfacă nevoile. Bunul plac le este format în totalitate. Ei suntem noi.

Când ne îngrijorăm dacă copilul nostru va percepe corecția ca neiubitoare, uităm de înțelepciunea supremă a lui Dumnezeu cu privire la dragostea adevărată. El ne spune: “Cine cruţă nuiaua urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte îl pedepseşte îndată.” (Proverbe 13.24). Când ne abținem de la corecție, credem în subconștientul nostru că suntem mai înțelepți decât Dumnezeu?

Dragostea adevărată înseamnă că părinții le vor oferi copiilor lor feedback obiectiv asupra condiției reale a inimii lor micuțe și păcătoase. “Inima este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Disciplinarea există deoarece erorile și lipsurile există, deoarece păcatul există. Corecția este înfăptuită datorită dragostei. Dragostea implementează corecția pentru a-i proteja pe cei iubiți de la acumularea consecințelor negative, spre regretul acestora.

Dumnezeu știe că disciplina și ascultarea sunt necesare înainte ca abilitățile copilului, date de Dumnezeu, să poate înflori cu adevărat. Este o înțelegere eronată să crezi că disciplina fermă, decisivă și constantă va interfera în vreun fel cu dezvoltarea armonioasă a copilului tău. Asemănarea cu Cristos nu apare accidental.

Sam Crabtree, Crossway