Nu justificăm păcatele nimănui, căci nu e treaba noastră. Totuşi, ar trebui să ne fie milă de nefericiţii biciuitori. Ei nu au găsit încă o soluţie care să diminueze tensiunea interioară de nesuportat. Aflându-se într-un conflict moral şi spiritual prelungit, interiorul lor va erupe ca un gheizer. Chiar dacă suntem tentaţi să îi dispreţuim şi să îi izolăm – vrea cineva fraţi care dau cu biciul? – ei sunt îngăduiţi de Dumnezeu pentru a ne învăţa răbdarea şi iubirea. Desigur, va trebui să îi confruntăm – ei trebuie să afle că sunt pe o cale rea – dar, dincolo de aspectul acesta, consider că ei sunt o adevărată provocare, mai ales pentru slujitorii unei biserici.
Cum îi abordăm pe biciuitori?
Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie mi s-a întâmplat să mă confrunt cu astfel de oameni şi prima mea reacţie a fost aceea a unui motan înfuriat. Mi-au ieşit ghearele, părul mi s-a electrizat, corpul mi s-a pus în poziţie de luptă, iar mintea îmi striga: una să mai spună şi gata, voi riposta. Uneori am dat şi eu înapoi cu vorbe şi mi-am scos propriul bici. Nu am avut puterea să rabd până la capăt ofensele primite.
Am descoperit că pot răbda mult mai uşor ofensele adresate propriei persoane. Mi-am antrenat spatele de-a lungul anilor, iar pielea mi s-a cam tăbăcit. Însă eşuez lamentabil când biciuitorii, ca să mă rănească pe mine, dau în cei dragi ai mei. Au descoperit că îmi pot produce mai multă durere prin ricoşeu, lovindu-i pe cei pe care îi iubesc. Rabd când dau în mine, dar, când dau în familia mea, mă invadează un sentiment de furie. Când cineva mi-a adresat odată un comentariu ofensator la adresa mamei mele, mi-am dat seama că, dacă stau în picioare, stau prin har. A trebuit să mă rog ca Domnul să îmi elibereze inima şi mintea de mânia care mă cuprinsese. Răul are nişte particularităţi groteşti de a influenţa inima şi mintea noastră!
Ce e de făcut, totuşi, în astfel de situaţii? Iată câteva sfaturi practice:
(1) Fii împăcat cu Dumnezeu. Nu lăsa ca frustrările personale să îţi conducă deciziile. Dacă între tine şi Dumnezeu e pace, lucrurile, cumva, se vor rezolva. Dacă inima ta se va afla în conflict cu Dumnezeu, acţiunile tale vor fi violente, necontrolate şi lipsite de evlavie. Asigură-te că Dumnezeu te vorbeşte de bine, astfel încât, atunci când oamenii te vor vorbi de rău, Dumnezeu să intervină şi să te apere. E de preferat să te apere Dumnezeu decât să te aperi tu. Când am vrut să mă apăr singur, am cam eşuat. Când m-a apărat Dumnezeu, parcă aş fi fost într-o cetate întărită.
(2) Judecă-te întâi pe tine însuţi. Fii aspru cu tine însuţi, nu cu ceilalţi. Condamnă-ţi propriile slăbiciuni, nu pe ale altora. Ce ştii tu, omule, prin ce trece aproapele tău? Îi cunoşti tu trecutul? Îi cunoşti tu prezentul? Ştii tu ce viitor va avea? Ştii tu ce planuri are Dumnezeu cu el? Nu cumva să te trezeşti că te pui în calea lui Dumnezeu! Vezi-ţi de treburile tale şi nu te preocupa de ceea ce nu te priveşte!
(3) Roagă-te. Ştiu că sună a clişeu. Dar Pavel ne spune: „când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm”(1Corinteni 4: 13). Însă nu ne rugăm oricum. Ne rugăm binecuvântând. Primim ofensele biciuitorilor, dar prin rugăciunile noastre transformăm aceste ofense în binecuvântări. Rugăciunea este eliberatoare, pentru că nu permite răului să îşi desăvârşească lucrarea în noi. Cred că, uneori, Dumnezeu îngăduie să fim vorbiţi de rău, tocmai ca să ne împingă mai tare spre rugăciune.
(4) Iartă fără limite. Te-a vorbit de rău ieri, te-a vorbit de rău azi, probabil te va vorbi de rău şi mâine. Dar până când, vei spune? Evident, niciunul dintre noi nu putem controla acţiunile celorlalţi. Chiar dacă îi vom mustra pentru păcatul lor, nu le vom putea impune schimbarea. Ne putem, în schimb, proteja inima prin iertare. Nu lăsa ca „lăstarii de amărăciune” să îţi sufoce viaţa interioară. Iartă-ţi aproapele chiar dacă îţi va greşi de multe ori. Să îl iert chiar dacă nu îşi va cere iertare? Da, mai ales atunci când nu îşi cere iertare! Nu putem justifica prezența răutăţii şi a urii în propria inimă prin „neîndeplinirea procedurii”. Pentru sănătatea sufletului tău, iartă fără limite!
(5) Biruieşte răul prin bine. Istoria ne-a dovedit că răul nu poate fi biruit prin rău. Singura forţă care va birui răul este forţa binelui. Creştinul nu e un papă-lapte, un resemnat în fața abuzatorilor obraznici, ci e un om care se apără făcând binele. El se află în alertă permanentă, în stare continuă de luptă, însă luptă cu armele luminii, nu cu cele ale întunericului. Manifestarea binelui este metoda prin care noi vom condamna răul; este modul evlavios prin care noi ne vom ridica fermi împotriva nedreptăţii. Când cineva va da în tine cu biciul vorbelor rele, tu cu ce vei da înapoi?
Să nu vorbiţi de rău pe nimeni, să fiţi plini de bunătate şi să aveţi pielea bine tăbăcită! „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor”(Romani 12: 17).
Sursa foto: Photo by engin akyurt on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter