Moartea o putem înțelege, omul e născut să moară. Dar învierea? Ce dovezi avem pentru a crede în ea? Sunt conștient că ceea ce urmează să prezint nu sunt dovezi directe, ci indirecte, dar, dacă suntem obiectivi și tratăm Noul Testament cu aceeași măsură de încredere cu care tratăm orice document istoric antic (și nu doar istoric), atunci aceste argumente cred că ne pot face să ne gândim mai atent la autenticitatea învierii.

1. Cred în învierea lui Isus pentru că ucenicii n-aveau cum să moară pentru o minciună inventată de ei

Mulți oameni au inventat minciuni pentru a profita de pe urma altora. Pentru asta sunt minciunile: pentru a câștiga ceva. Fie că vorbim de capital de imagine sau de vreun beneficiu (de obicei e vorba de bani). Ei bine, când ne uităm la ucenicii Mântuitorului, n-aveau cum să inventeze minciuna că a înviat, să o propage și să moară pentru „o minciună de dânșii inventată.” Veți spune: „dar și musulmanii mor pentru credința lor.” Câți însă din prima generație de „ucenici” musulmani au murit? A murit Mohamed? A pretins el sau „ucenicii” lui că a înviat? Nu! Da, câteva generații mai târziu au fost gata să moară pentru un ideal rostit de Mohamed, dar Mohamed a avut mult de câștigat de pe urma religiei fondate. Hristos însă, fondatorul creștinismului, a murit. Apostolii au ajuns, în cele din urmă, să moară toți, cu excepția evanghelistului Ioan, care a murit de bătrânețe. Unii au murit devreme. Cam la un deceniu de la moartea Mântuitorului, ne este relatat martirajul apostolului Iacov, la scurt timp după moartea diaconului Ștefan, cel mai probabil fiind și el unul care l-a urmat pe Isus cât a umblat prin Israel. Despre moartea altora nu ni se spune în mod specific pe paginile Sfintei Scripturi, dar e suficient să înțelegem ideea. Cine ar muri pentru o minciună inventată? Fiind pus în fața morții, oare nu ar fi spus Iacov adevărul pentru a scăpa de moarte? Un om care minte pentru beneficii nu poate vedea în scăparea propriei vieți decât cel mai mare beneficiu. Și-apoi, ce beneficii au avut de pe urma proclamării învierii lui Isus? Au câștigat bogății și oameni i-au tratat ca pe regi sau zei? Nu, au avut parte de multe lipsuri, persecuții nenumărate pornite de romani sau evrei împotriva creștinilor. Nu cunosc nicio fire care să propage o minciună la un nivel atât de răspândit fără a beneficia de pe urma ei (cât mai repede dacă se poate). Așa că nu putem conchide decât că ei erau siguri că Isus chiar a înviat, iar ei au datoria de a spune această veste tuturor, lucru pe care-l și făceau. În ciuda persecuției, în ciuda pierderii drepturilor, proprietăților sau a banilor.

2. Cred pentru că un Saul n-ar fi avut cum să devină Pavel fără realitatea învierii lui Isus

Saul evreul a fost unul dintre cei care a instigat și cauzat persecuția iudaică împotriva creștinilor. Iar în timp ce complota la următorul plan de a-i omorî și în afara teritoriului israelit, Hristos cel înviat i se descoperă în drumul spre Damasc. Însă viața lui are parte de un șoc. Tocmai persoana pe care o ura cel mai mult și în a cărui înviere nu credea (din moment ce îi omora pe cei care o proclamau) i se descoperă. Pentru a găsi un echivalent modern, îndrăznesc să spun că ar fi fost ca și când (evident, e un caz ipotetic) Hitler, dintr-o dată, să zicem că în 1942, ar fi dat ordin ca toți evreii să fie eliberați, să regrete ce a făcut, să-și ceară iertare și să spună că iubește evreii. Imposibil! Din acest motiv doctorul Luca ne relatează reacția cât se poate de naturală a creștinilor: toți erau reticenți cu privire la convertirea lui Saul și nu voiau să aibă de-a face cu el. Cine știe ce planuri mârșave făcuse pentru a vedea pe unde se mai ascund, prefăcându-se că este convertit. Restul este istorie. Saul devine Pavel, cel mai plin de zel evanghelist, scriitor și misionar al creștinătății. Astfel de convertiri, fără realitatea învierii și credința autentică a lui Saul în înviere, sunt imposibile.

3. Cred în învierea lui Isus pentru că este cât se poate de clar că relatările Scripturii despre moartea și învierea Mântuitorului nu sunt „regizate”

Penița unui autor are putere nelimitată. Fie el autor de beletristică sau istoric. Sigur, istoricul poate fi confruntat de martori ai evenimentelor, dar, dacă nu sunt prea mulți, pot fi convinși toți să spună o istorisire cât mai convingătoare. Precum două persoane interogate de poliție care se pun de comun acord ce să spună și ce să nu spună. Un mit inventat ar trebui să aibă o narațiune cât mai convingătoare și exactă. Spre exemplu, primii martori ai învierii au fost niște femei. Or, în cultura vremii, femeile nu erau martori de încredere. Femeile nu erau considerate martori de încredere în tribunale, abilitățile lor intelectuale și caracterul fiind considerate inferioare bărbaților. Și totuși, primii martori ai învierii sunt femei. Și da, evangheliștii ne spun că au fost două, trei, sau cinci. Dar tocmai faptul că autorii evangheliilor nu au stat să discute ce scriu și ce nu scriu arată că relatările sunt cât se poate de reale și nu un basm frumos ticluit pentru a fi cât mai convingător. Avem patru evanghelii care abordează unghiuri diferite și nu o singură evanghelie care să aibă o perspectivă unică.

Celsus (secolul II) și Porfirie (secolul III) au fost scriitori și filosofi care au scris împotriva creștinismului. În scrierile lor amintesc multe din argumentele menționate, cât și altele (iată că nu există multe argumente noi care pot fi invocate). Porfirie argumentează că Isus este un fricos pe baza rugăciunii din grădina Ghetsimani și la fel sunt și ucenicii care îl părăsesc și îl trădează. Astfel de detalii, dacă ar fi fost să se creeze un mit cât mai convingător, n-ar fi avut ce să caute acolo (mai ales în cultura antică). De altfel, evangheliile apocrife, încă din secolul II și ulterior, „repară” aceste „greșeli” și caută să creeze un text cât mai convingător (dar neadevărat) sau care, cel puțin, ascunde adevărul (vezi evanghelia lui Petru sau cea a lui Nicodim). Cu alte cuvinte, o versiune mitologizată care ascunde slăbiciunile umanității lui Hristos sau căderile ucenicilor. Chiar susținătorii creștinismului sunt cei care crează aceste scrieri pentru că și-ar fi dorit un text „mai convingător”. Dar nu, evangheliile sunt autentice și prezintă lucrurile așa cum au fost.

Moartea lui Hristos este cât se poate de detaliată și umană. În comparație cu moartea altor eroi, descrierea morții lui Isus este, aparent, dovadă totală de dizgrație din partea autorilor. Din peniță, oricine poate părea erou, cu pieptul mai umflat și cât mai convingător. Dar nu, moartea lui Isus este prezentată în toată rușinea ei. Steinhardt, observând acest detaliu, compară moartea lui Isus cu cea a lui Socrate:

Logic ar fi fost ca moartea lui Socrate, omul, să poarte pecetea dezordinii, a sângelui, a trădării și a tulburării; dar nu, a fost cum nu se poate mai senină și demnă. A lui Hristos, dimpotrivă, poartă – întreagă – pecetea tragediei, dezgustului și ororii. Socrate moare calm, înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorb cuvintele în vreme ce el – imperturbabil și luminos – soarbe otrava nedureroasă oferită cu multă deferență de temnicer. Părăsit și trădat de ai săi, Hristos se zvârcolește pe cruce, chinuit de sete și acoperit de batjocuri. Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi bandiți, pe un maidan. Socrate mulțumește zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?”

Deosebirea e totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credință și izbind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până la straturile cele mai de jos ale condiției umane.[1]

Ce să mai spunem de scepticismul lui Toma în înviere care nu e prea convingător? Dacă el, care a fost acolo, a auzit primele mărturii, nu le-a crezut, noi ce să mai zicem? La fel și Petru și ceilalți ucenici care nu cred inițial și fug la mormânt ca să vadă cu ochii lor că este cum li s-a spus. Chiar Mântuitorul îi ceartă pentru necredința lor. La fel de necredincioși sunt și Cleopa și partenerul lui de drum. Astfel de detalii puteau fi lăsate deoparte, nu erau deloc convingătoare pentru cititorii antici.

Evangheliile, putem deci observa, nu sunt editate pentru a prezenta un mit cât mai convingător, ci prezintă clar umanitatea lui Isus și căderile ucenicilor. Ele prezintă adevărul istoric, evenimentele așa cum s-au întâmplat, oricât de puțin convingătoare ar fi fost pentru oamenii din cultura respectivă.

4. Cred în învierea lui Isus pentru că am văzut cum mi-a transformat viața

Ultimul argument este unul subiectiv și cât se poate de personal. Întâlnirea cu Hristos mi-a transformat viața. Puteți obiecta, desigur, dar ceea ce experimentăm fiecare are o valoare de neegalat. Și faptul că am fost martorul schimbării multora, că am văzut cum viețile lor au fost transformate este, pentru mine, un argument puternic. Să vezi curvari notorii, alcoolici ce și-ar vinde copiii pentru alcool, femei ușoare care și-au schimbat direcția vieții la 180 de grade este o dovadă a învierii lui Hristos prin care viețile noastre pot fi iertate și transformate. Da, sunt și alții care s-au schimbat prin voința lor, dar experiența îmi arată că astfel de cazuri sunt rare. Viețile schimbate de Dumnezeu, începând cu viața mea, a rudelor mele, a prietenilor și cunoscuților, sunt o dovadă subiectivă a învierii lui Isus care, prin credință și pocăință, a promis că transformă viața celui ce crede. Fără schimbarea pe care a produs-o în bunicii și părinții mei vă garantez că nu aș fi scris aceste rânduri. Cred pentru că m-a transformat și continuă să transforme multe vieți!

[1] Nicu Steinhardt, Jurnalul fericirii, (Cluj-Napoca: Dacia, 1991), 56-57.