De ce coabitarea nu poate fi considerată o bună pregătire pentru căsătorie

În societatea noastră, mulți văd conviețuirea înainte de o eventuală căsătorie ca soluție – o perioadă de probă înainte de marele angajament. Și se întâmplă și în biserică. Gândul predominant este că a te căsători fără a trăi mai întâi împreună – așa cum a glumit Woody Allen în interviul său din 1969 cu Billy Graham – este „ca și cum ai obține un permis de conducere fără a învăța să conduci mai întâi”.

Studiu privind îmbrățișarea coabitării de către societate

Un articol din februarie 2022 din Wall Street Journal scris de Brad Wilcox și Lyman Stone surprinde gândul din spatele acestei înțelepciuni convenționale. „Majoritatea tinerilor consideră conviețuirea împreună drept o modalitate de testare a calității partenerului și parteneriatului, crescând astfel calitatea și stabilitatea căsniciei.”

Cu toate acestea, potrivit lui Wilcox și Stone, cercetările recente contestă această presupunere. Citând un sondaj efectuat de 50.000 de femei, Wilcox și Stone identifică o excepție semnificativă de la perspectiva testului: „Există un grup de femei pentru care căsătoria înainte de 30 de ani nu este riscantă: femei care s-au căsătorit direct, fără a conviețui vreodată înainte de căsătorie… Un număr tot mai mare de cercetări indică faptul că americanii care locuiesc împreună înainte de căsătorie au mai puține șanse să aibă o căsătorie fericită și mai multe șanse să ajungă la divorț.”

Există motive întemeiate pentru care cuplurile ar trebui să își ofere verighetele înainte de a împărți cheile casei. De ce? Wilcox și Stone oferă trei argumente împotriva coabitării. În primul rând, experiența în conviețuire duce adesea la experiență în despărțire – un tipar care tinde să fie repetat mai ușor în căsătorie. În al doilea rând, experiența în conviețuire poate încuraja compararea unui soț cu foștii parteneri. A judeca partenerul cu mentalitatea „nu ești la fel de bun ca…” poate conduce mai ușor un cuplu în fața unui alt tip de judecător. În al treilea rând, a trăi ca soț și soție, fără a fi soț și soție, pune sub semnul întrebării unicitatea căsătoriei, în primul rând. Care este diferența — un inel, niște hârtii, beneficii fiscale? Orice relație este specială, nu?

Tipul corect de practică

Dar, în timp ce Wilcox și Stone recunosc rolul convingerilor religioase ca factor în longevitatea unei căsătorii, ei omit însă un fapt esențial. Susținătorii conviețuirii premaritale afirmă mantra care probabil atârnă pe peretele tuturor profesorilor de muzică de pe planetă: „Repetiția e mama învățăturii”. Acest lucru este adevărat – pentru că ceea ce repetăm, într-adevăr ajungem să facem mai bine. Mediul de asemenea își exercită propria influență de modelare. La urma urmei, vorbim despre conviețuire, iar aceasta duce la formarea de obiceiuri.

Totuși, orice profesor de muzică bun va afirma varianta următoare: „Repetiția corectă este mama învățăturii” Dacă aplicați „regula celor 10.000 de ore” a lui Malcom Gladwell când exersați la chitară și folosiți o tehnică neadecvată, rezultatul va fi pur și simplu faptul că veți deveni expert în practicarea acelei greșeli de tehnică. În schimb, trebuie să cunoașteți scopul practicii respective.

Realitatea pe care Wilcox și Stone nu o enunță– însă adevărul pe care Biblia îl învață – este următorul: căsătoria este concepută pentru a fi un angajament (legământ) iubitor și pe viață între soț și soție (și fiind creștini, am adăuga: „în Domnul”). După cum am menționat mai sus, nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru căsătorie – cu excepția căsătoriei. Natura scopului determină natura pregătirilor. Repetiția corectă este mama învățăturii.

Conviețuirea nu este precum căsătoria. Ele sunt diferite prin natura esenței lor. Când un cuplu locuiește împreună, există o adresă poștală comună, un pat comun, facturi comune de utilități, mobilier comun și alimente comune. Dar nu există un angajament comun. Și fără acest angajament, veți avea aranjamente de locuit în comun, dar nu veți avea o pregătire pentru căsătorie.

Conviețuirea și căsătoria sunt, de asemenea, diferite în rezultatele lor. Conviețuirea împreună fără angajament conjugal alimentează nevoia de a performa. Fiecare așa-numit soț este întotdeauna la audiție pentru marele spectacol. La urma urmei, nu există pretest fără un test – fără evaluare. Așa-numita „libertate” a conviețuirii își creează propriul tip de lanțuri – cătușele performanței: “Dacă greșesc, s-ar putea termina totul”. În schimb, angajamentul căsătoriei urmărește să-i elibereze pe fiecare dintre soți să slujească și, de asemenea, să eșueze. Aceste rezultate divergente confirmă conviețuirea drept incapabilă să ofere o pregătire reală pentru căsătorie.

Instinctul de a dori să exerseze pentru căsătorie poate fi autentic pentru unii, nedorind să repete eșecurile în căsătorie ale generațiilor trecute. Dar conviețuirea nu este modalitatea corectă. În schimb, ar trebui să intri public într-o relație de legământ care blochează oficial toate ieșirile ușoare, care interzice în mod clar toți rivalii, care oferă celeilalte persoane posibilitatea să facă greșeli și să fie în continuare iubită și care se angajează în toate acestea timp de patru sau cinci decenii sau mai mult. Nu este ușor, dar cu practică și pe deplin dependenți de harul lui Dumnezeu, totul se va îmbunătăți în timp.

Champ Thornton, ERLC

Sursa foto: Photo by Sinitta Leunen on Unsplash