Cum să găsim plăcerea de a ne ruga?

În ciuda acestor lucruri, pentru mulți creștini rugăciunea este un test dificil. Mulți se roagă cu mare dificultate și își adună greu puterile și motivația de a se ruga zilnic sau, măcar, aproape zilnic. Iar atunci când o fac, se confruntă cu lipsa de inspirație (într-un minut se epuizează toate ideile) și, de ce să nu admitem, cu momente de plictiseală. Nu este de mirare că, după astfel de episoade, motivația pentru următoarea rugăciune scade și mai mult!

Cei care îndrăznesc să-și mărturisească această problemă sunt îndemnați adesea să se chinuie, să continue până le vine cheful sau dorința de a se ruga. Deși un astfel de sfat are legitimitatea lui, nu sunt convins că funcționează la nivel practic. Sau, cel puțin, nu eliberează rugăciunea de paraziții plictiselii și ai redundanței.

Ce e de făcut, atunci? Nu am o rețetă sau un răspuns final.

Aș face totuși o observație: cei care se roagă puțin și cu greu nu sunt obișnuiți să rămână cu ei înșiși. Da, rugăciunea dă volum glasului conștiinței, astfel că ne auzim sinele cum nu o facem în alte ocazii. De multe ori, când eșuăm să ne rugăm, nu fugim (doar) de Dumnezeu, fugim de noi înșine! Înlocuim rugăciunea cu activismul și rutina, pentru că zgomotul acțiunilor noastre estompează glasul conștiinței.

Vorbim mult despre mântuire în termenii păcii cu Dumnezeu sau ai reconcilierii sociale, și sărim repede peste faptul că a fi salvat înseamnă să ai pace și cu tine însuți! Înseamnă să reușești să te placi și să te accepți. Să găsești iertarea, fără să mai cauți, cu disperare, o ancoră a identității tale. Asta face Hristos – ne conciliază și cu noi înșine! El reface sinele scindat și calamitat de păcat! Îl restaurează, transformându-l și regenerându-l spiritual (2 Corinteni 5:17).  Abia atunci ne simțim bine să rămânem cu noi înșine și cu Dumnezeu, iar rugăciunea devine o conversație normală a sinelui regenerat.

Ați remarcat un tipar? Când păcătuim și suntem firești (lumești) ne vine greu să ne rugăm, în vreme ce în perioadele mai duhovnicești ale vieții ne rugăm ușor și cu drag. De ce? Dumnezeu nu se schimbă, noi ne schimbăm! Când suntem firești, nu ne place să rămânem cu noi înșine și facem gălăgie socială ca să nu ne mai ascultăm lăuntrul. Când suntem duhovnicești, ne face plăcere să auzim ce are de spus omul cel nou în conversația lui cu Dumnezeu.

Plecând de la aceste observații, cred că, dacă vrem să ne placă rugăciunea, trebuie să luăm decizii concrete de a cultiva cu atenție o viață duhovnicească. Pe măsură ce vom face acest lucru, vom experimenta, implicit, minunea rugăciunii!

Sigur, sunt de acord că trebuie să ne rugăm în orice vreme, „la timp și ne la timp”, că nu putem fi duhovnicești fără a ne ruga etc. Înțeleg toate aceste lucruri! Eu nu am accentuat însă atât de mult practica rugăciunii, pe cât am avut în vedere plăcerea rugăciunii. Cred că practica rugăciunii nu depinde de vremuri și împrejurări, dar plăcerea rugăciunii o vom avea doar când suntem duhovnicești, doar când suntem împăcați cu noi înșine, fără să mai fugim de propriul sine.

Închei cu un citat paulin: „De aceea și noi, din ziua când am auzit aceste lucruri, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice lucru, aducând roade în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu, întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare cu bucurie.” (Coloseni 1:9-11).