Cum ne raportăm la ceilalți? Simone Weil: O privire dreaptă și iubitoare

Etica lui Simone Weil, filozoafă franceză, mistică creștină și activistă politic, se bazează pe trei concepte-cheie:

1. Acțiunea etică este fundamentată în obligația noastră față de ceva impersonal și universal în celălalt, nu în drepturile sale;
2. Acestă obligație este cel mai bine exprimată în atitudinea plină de atenție, sau citirea celeilalte persoane;
3. Această obligație nu este înrădăcinată în lume, ci în afara ei.

Conceptele de mai sus sunt descrise în eseul „La Personne et le sacré” („Persoana și sacrul”), unde autoarea își ilustrează viziunea etică și provoacă idea immediată despre de ce și cum ar trebui să acționăm față de ceilalți. Weil începe prin a se concentra pe o abordare aproape banală față de întrebarea „Cum ar trebui să ne raportăm la ceilalți?” – trebuie să îi privim ca pe niște persoane, cu o personalitate, un anume „nu-știu-ce”, la care răspundem și la care ne raportăm. Aceasta este o formă de personalism.

Personalismul susține că centrul metafizic particular al persoanei este constituit de personalitate și astfel înrădăcinează drepturile individului. Weil explorează asta și ne roagă să ne imaginăm o întâlnire cu un om de pe stradă. Observăm aspecte particulare ale acestuia. Spre exemplu, are brațele lungi, ochii albaștri, mintea plină de gânduri, probabil despre nimic în particular. Acum Weil articulează o provocare directă: ce o oprește din a-l orbi? Până la urmă, dacă totul ține de acest centru metafizic particular, odată orbit, omul ar avea încă o personalitate.

Acest experiment imaginar șocant subliniază disputa sa fundamentală cu personalismul: el ignoră efectele suferinței asupra personalității. Făcând-o pe aceasta centrul răspunsului nostru față de celălalt, personalismul presupune că este imposibil pentru ființele umane să fie complet distruse de suferință și, în loc de asta, susține că ei au puterea de a depăși întodeauna circumstanțele. Acesta nu poate fi motivul care să ne oprească din orbi pe cineva; în loc de asta, ceea ce ar avea un rezultat ar fi faptul de a ști că „dacă cineva ar orbi o persoană, sufletul acelei persoane ar fi rănit de gândul că altcineva i-a făcut rău”.

În mod similar, Weil respinge ideea că ceea ce ne previne din a-i răni pe ceilalți sunt drepturile lor. Noțiunile de drepturi și de persoană nu exprimă nimic dacă nu sunt conectate cu limbajul experienței noastre umane comune. Pălăvrageala despre drepturi nu oprește răul; ea este, mai degrabă, limbajul comerțului și al pledoariei legale. Când limbajul drepturilor este folosit, relația noastră cu cealaltă persoană devine obiectificatoare, transformă un strigăt de durere într-o greutate pe balanța mută a justiției. Îl vedem pe celălalt nu ca pe o persoană, față de care avem o datorie fundamentală, impersonală și constantă, ci ca pe un recipient ale unor valori impuse extern.

Argumentul său aici este că datorăm acțiunea etică nu persoanei concepute sau cunoscute prin aspectele personalității sale, ci acestui strigăt universal al durerii, care este impersonal – nu este atașat persoanei, ci prezent în toți. Nu avem o obligativitate doar față de capacitatea universală a suferinței, ci, de asemenea, față de așteptarea universală că acest fapt nu este corect. Weil argumentează că strigătul persoanei care suferă este un strigăt impersonal. Acest strigăt impersonal provine din capacitatea de a suferi, nu din mijloacele, motivele sau gravitatea suferinței într-un caz particular, căci ceea ce este sacru în ființa umană este „ceea ce este, dincolo de personal, impersonal. Tot ce este impersonal în ființa umană este sacru – asta și doar asta.” Un alt mod de a exprima cele de mai sus este că există ceva absolut sacru în fiecare ființă umană, ceva ce trece dincolo de circumstanțele vieții sale și ale contingențelor personalității sale.

Ceea ce ar trebui să prevină răul este o conștiință a acestui aspect al umanității, nu al dreptului oamenilor de a nu fi răniți.

După un text de Deborah Casewell pentru Aeon

Sursă imagine: Wikimedia Commons