Cum e să fii mămică?

Au fost menite să prezinte partea mai puțin ușoară a vieții de mamă, având ca motiv faptul că majoritatea mămicilor postează doar lucruri frumoase din perioada aceasta. Însă, la o analiză mai atentă, cele mai multe au început sa vorbească doar despre părțile negative ale vieții cu copii, sau, în cel mai bun caz, să mai scrie câte un “dar cu TOATE ASTEA, merită”.

După ultimele postări de pe social media, viața de mămică se rezumă la cafea rece, dezordine în casă, nervi, oboseală, lipsă de timp personal și de somn. O postare spune că mamele sunt invincibile, eroine, următoarea arată o mamă neîngrijită îmbrăcată în pijama, care este depășită de urletele copiilor. În descrierile pozelor de la aniversarea de un an ale celor mici, rar se întâmplă să nu găsești câte o înșiruire a tuturor lucrurilor grele ce au venit o dată cu nașterea copilului. Mămicile noi sunt întâmpinate cu “Ah, e greu? Bine ai venit în lumea mamelor!”. Bineînțeles, cu un aer de superioritate, ca și când tot acest club de mămici știe ce orori te așteaptă, numai tu nu. Și, Doamne ferește să spui cu voce tare că nu ți se pare nepărat greu, că e frumos – vor urma faimoasele propoziții de “ah, stai să vezi când îi cresc dinții, stai să vezi când…”.

A devenit o laudă faptul că bebele nu doarme noaptea și e printre primele lucruri pe care o mămică nouă trebuie să le bifeze. După naștere, o postare despre cum și-a luat adio de la somn, cu toate că lucrul acesta este normal și se întâmplă de mii de generații, în fiecare familie. Din păcate, titlul de mamă a ajuns sa aducă cu el dreptul de a publica toate neplăcerile aduse de noul bebeluș, cu pretextul că prezintă realitatea sau că facem haz de necaz. Dar faptul că un lucru e real, nu înseamnă că trebuie transferat pe rețelele de socializare. De ce ne vine atât de ușor să prezentăm acum, după ce am devenit mame, tot ceea ce nu merge bine în viețile noastre, toate neplăcerile venite odată cu noul membru al familiei?

Cu siguranță, viața de mamă nu este un lucru ușor. Dacă îmi permiteți, nu multe etape din viață sunt ușoare, oricum. Însă, dacă stăm să ne gândim, nu cumva, ca mămici, am intrat într-un joc al nemulțumirii, al plânsului de milă, doar pentru că e la îndemână? Pentru că toate celelalte mămici o fac? Pentru că, de când deschidem social media, suntem asaltate de lucrurile negative ale vieții de mamă și ne regăsim în ele? Chiar dacă sunt reale și chiar puse într-un video amuzant. Dacă suntem sincere cu noi, oare nu am intrat fără să vrem într-o competiție despre cui îi e mai greu? Cu nou-născut, ba cu toddler, ba cu adolescent, dar stai să vezi cu doi!

În timpul facultății aveam o colega care, cu toate că primea aceleași sarcini ca restul grupei, mereu reușea să îi facă pe profesori să creadă că ei i-a fost cel mai greu să le îndeplinească. Din pricina cauzelor externe, bineînțeles. Dacă o aveam în preajmă sau lucram împreună, începeam și eu să cred că sarcina e mult mai grea decât era de fapt. Negativitatea și îngrijorările ei, modul în care se concentra mereu pe greutatea lucrurilor mai degrabă decât doar pe executarea lor, mă făcea să fiu mai conștientă de efortul pe care îl depuneam și să îmi plâng de milă la rândul meu, pentru că asta înseamnă să fii influențat de oamenii și părerile din jur. Era doar o persoană și cu greu îmi țineam mintea limpede în preajma ei. Dacă ar fi fost 10? Dar 100? Mai puteam distinge realitatea? Sau realitatea lor devenea realitatea mea?

Chiar dacă nu avem zeci de persoane în mod fizic cu noi în casă care să ne reamintească la ce greutăți suntem supuse, în momentul în care deschidem social media, ne sunt reamintite lucrurile astea din nou și din nou. Într-un reel amuzant, într-un story al unei mame ce povestește despre accesele de furie ale copilului ei, într-o postare gen Instagram VS reality, în toate aceste lucruri în care, deși poate rezonează cu realitatea noastră, nu ne fac decât să intrăm în acel concurs despre cui i-a fost mai greu. Și nouă ne place să câștigăm, doar suntem niște femei învingătoare, nu-i așa?

Ce înseamnă toate astea? Că nu avem voie să ne mai descărcam oful, că e greșit să facem haz de necaz? Că trebuie să ne închidem în noi și să prezentăm o viață perfectă în exterior? Nicidecum. Toate lucrurile își au vremea, mediul și rostul lor.

Cum ar fi însă dacă am începe să schimbăm această realitate în care trăim? Să avem o realitate a mulțumirii, a încrederii în Dumnezeu? O realitate în care disciplina ia locul haosului, o viață în care nu ne sperie ziua de mâine.

Mereu am citit cu admirație pasajul despre femeia din Proverbe 31. Mă fascinează

modul în care niște lucruri solicitante și greu de îndeplinit sunt descrise cu o așa cursivitate și seninătate, încât nimic nu pare greu. Ba chiar femeia asta râde de ziua de mâine.

“Ea lucrează cu mâini harnice… se scoală când e încă noapte… dă hrană casei sale… sădește o vie… lumina ei nu se stinge noaptea… își întinde brațul către cel lipsit… își face învelitori… face cămăși și le vinde… deschide gura cu înțelepciune…”.

Cu siguranță, lucrurile descrise aici nu sunt ușoare pentru nimeni. Viața noastră nu e ușoară de cele mai multe ori. Însă asta nu înseamnă că nu ne putem face datoria cu bucurie, responsabilitate și seninătate, fără să ne alimentăm constant cu momentele dificile și nemulțumire.

Dumnezeu ne cheamă la o viață de slujire. Tot ceea ce facem, inclusiv creșterea copiilor noștri, este o jertfă adusă Lui. Modul în care o facem, setează un exemplu pentru fiicele noastre, pentru generațiile următoare de mămici.

E adevărat, de multe ori simțim nevoia de a fi văzute, apreciate pentru ce facem. Atunci când nu e nimeni lângă noi să vadă cât de provocatoare ne-a fost ziua, tindem să arătam, să povestim oamenilor, ca să ne simțim văzute, validate și încurajate. Simțirile acestea sunt lăsate de Dumnezeu în noi pentru a putea fi mângâiate și nu e greșit să le avem. Însă sursa de la care ne luăm o nouă putere, acea putere care, în ciuda greutăților, ne face să râdem în fața zilei de mâine, trebuie să fie la Tatăl nostru care ne vede chiar și atunci când suntem singure acasă cu copilașii și credem că nu mai e nimeni prezent. Iar faptul că El ne aude și e acolo lângă noi, ne dă posibilitatea să Îi spunem oful, dar ne dă și posibilitatea să-i arătăm recunoștința noastră. Să transformăm neplăcerile în mulțumire. Să spunem “Mulțumesc, Doamne, pentru pampersul de unică folosință!”, atunci când schimbăm copilul pentru a cincea oară și nu trebuie să stăm ore întregi să spălam de mână scutecele în vana cu apă rece. Mulțumesc, Doamne, că am posibilitatea de a-i da copilului meu ce să mănânce, fără a mă îngrijora că rămânem fără hrană pentru ziua de mâine. Mulțumesc pentru mașina de spălat haine. Mulțumesc că bebelușul meu nu plânge într-un spital, ci acasă, în brațele mele. Mulțumesc că îl am, în primul rând. Mulțumesc că mă pot bucura de îmbrățișările și sărutările unei ființe atât de mici și de drăgălașe, când alte femei se roagă ani de zile pentru un miracol și ar da orice să se bucure de ce am eu zi de zi. Mulțumesc că mă crești în maturitate și mă faci mai asemănătoare Ție odată cu el.”

O minte limpede și mulțumitoare nu numai că va aduce o stare de bine, dar va fi și mai pregătită în a găsi rezolvare problemelor care apar în viața de zi cu zi. Devenind niște mame care se concentrează pe mulțumire mai degrabă decât greutate, ajungem cu adevărat puternice, mame care aduc cinste lui Dumnezeu și familiilor lor.