Cultură și cult

Tărâmul supranatural devine o realitate pentru noi ori de câte ori ne confruntăm cu misterul morții și atârnăm deasupra abisului. Știm atunci că enigma existenței nu poate fi cuprinsă în cuvinte, că doctrinele religioase, în măsura în care sunt numai doctrine, nu reușesc nici pe departe să ne dea un răspuns. Confruntându-ne cu moartea, ne pomenim in fața vertiginosului, în fața abisului fără fund, a incognoscibilului – supranaturalul în cea mai stranie formă a sa. O

spaimă primară ne cuprinde pe toți – spaima de noapte, de sfârșit și de neant. Ritul religios risipește această spaimă, unindu-ne nu doar aici și acum cu comunitatea, ci și pe tărâmul morților.

Antropologii au observat printre oamenii pe care-i studiază tendința de a asimila nașterea și moartea cu „tranzițiile” care semnifică o schimbare în statutul social. Riturile funerare și ceremoniile de naștere (botezurile) sunt precum „riturile de trecere” care însoțesc inițierea, căsătoria și pregătirea tribului pentru război. Toate aceste lucruri sunt trăite colectiv, ca revelări ale legăturii presupuse de calitatea de membru al comunității. Astfel este depășită agonia morții de către cei care-i supraviețuiesc: moartea este privită ca o tranziție către o altă stare în interiorul comunității. Mortul se alătură adunării strămoșilor, rămânând astfel în legătură cu cei vii. Determinând această tranziție ca „sacră”, tribul ridică moartea la nivelul supranatural, investind-o – așa cum investește căsătoria, nașterea și războiul – cu o autoritate divină. În apropierea morții, cei vii sunt călăuziți. Mai mult, onorându-i pe morți, recunoscându-și datoriile față de ei și tratându-i ca parte a comunității (deși ca parte care a fost „transfigurată”), un trib dobândește un simț al identității și al dăinuirii sale de-a lungul generațiilor. Cultul strămoșilor este cel mai sigur temei pentru sacrificiu, ca și pentru acea stare în care „ești gata să mori” de care depinde viitorul unei societăți. Cultul se află într-o strânsă legătură cu grija pentru urmași, și pentru urmașii urmașilor, care vin pe lume ca un zălog sfânt pentru cei ce au plecat.

(…)

De la Iluminism incoace, europenii au gândit în chip firesc societatea drept un contract. Noutatea ideii e dublă: mai întâi, ea presupune că faptul de a fi membru al societății este o alegere liberă. În al doilea rând, sugerează că toți membrii societății trăiesc în prezent. Nici una din aceste idei nu este adevarată. Dar, în absența religiei, oamenii tind să creadă că sunt  adevărate. Chiar dacă recunoaștem contractul social drept ceea ce este – o ficțiune care ascunde pustiul din inima politicii moderne -, ne vine totuși greu să formulăm obligațiile noastre sociale și politice în alți termeni. Burke a reacționat violent la contractul social așa cum a fost el interpretat de revoluționarii francezi. Făcând „poporul” suveran, a argumentat el, Revoluția abolește drepturile celor morți și ale celor nenăscuți. Grija față de morți și cea față de nenăscuți sunt intim legate. Abuzul sacrileg față de morți reprezintă de asemenea o irosire a capitalului social. Invers, respectându-i pe morți și dorințele lor, păstrăm intacte resursele acumulate ale societății și ridicăm un obstacol în calea celor vii și a dorinței lor de a pune mâna, doar pentru ei, pe tot ce s-a acumulat. Când o școală ori o fundație e dedicată morților, cunoașterea și proprietatea sunt salvate de urgențele cotidiene și păstrate pentru generațiile viitoare. Conceptul de sacrilegiu reprezintă de aceea o forță care protejează și conservă. Fără el, resursele pot fi jefuite – fapt de care noi, moștenitorii Iluminismului, suntem cum nu se poate mai conștienți.

(…)

Viziunea etică este furnizată de orice religie și de ea are nevoie orice societate – viziunea asupra omului ca obiect al judecății. Indiferent dacă judecătorul e om sau zeu, indiferent dacă socotelile sunt făcute în această lume sau în cea viitoare, indiferent dacă puteri naturale ori supranaturale ne mântuiesc, judecata este miezul religiei. Privită dintr-un punct de vedere exterior, această judecată este vocea imaginară a tribului, cerând socoteală membrilor săi pentru interesul comun pe termen lung. Dar, din punctul de vedere interior, judecata e un destin, de care nu poți scăpa, de vreme ce nici o faptă nu poate fi ascunsă de ochii supranaturali.

Viziunea etică înzestrează materia umană cu o formă personală, ridicându-ne astfel deasupra naturii și asezându-ne alături de judecătorul nostru. Dacă suntem judecați, atunci trebuie să fim liberi și răspunzători pentru faptele noastre. Ființa liberă nu e doar un organism: are o viață a sa, care e doar a sa și pe care o creeazà prin alegerile sale. De aceea ea se afla deasupra naturii tocmai în acele activități care-o dezvăluie drept parte a ei. Nu e o creatură de-o clipă, ci, dimpotrivă, o creatură ce dăinuie în timp și e primejduită întotdeauna de faptele sale. Ești responsabil acum pentru faptele de ieri și poți fi tras la răspundere mâine pentru faptele de azi. Când te afli în fața judecătorului, nu fapta ta e condamnată ori lăudată, ci tu însuți, care ești același în clipa judecății și în cea a acțiunii, după cum vei fi în veci.

Această responsabilitate pe termen lung inseamnă că ființa liberă este extrasă din ordinea naturală. Faptele și scăpările sale decurg din izvorul lăuntric al intenției. Rațiunile sale sunt măsurate pe scara virtuții și viciului, și ea este privită așa cum sunt privite ființele supranaturale: subiect, iar nu obiect; cauză, nu efect; centru invizibil al lumii sale, dar, cumva, nu pe de-a-ntregul parte a acesteia. În acest context, Kant a vorbit despre „sinele transcendental”, care e sediul libertății noastre. Există și termeni mai vechi prin care s-a încercat exprimarea aceleiași idei: suflet, spirit, sine; „Eu sunt cel ce sunt” din cuvântul lui Dumnezeu către Moise; nafs (suflet, sine, individ) din Coran; si metafora Sfântului Pavel despre față (prosopon):

“Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște pe deplin, precum am fost cunoscut și eu” (1 Corinteni 13, 12).

Toți acești termeni sunt încercări de a contura aceeași viziune, a făptuitorului în lume care e judecat dintr-un punct de vedere situat în afara lumii – un punct de vedere care este și al său.

Viziunea etică asupra omului conferă valoare formei omenești, chipului omenesc, faptei omenești și cuvântului omenesc. Face cu putință emoțiile mai înalte, prin care înnobilăm viețile noastre și pe ale celor din jurul nostru. Dragostea erotică și cea părintească trec prin ființa pe deplin “empirică” pe care o strângem în brațe și țintesc către centrul insesizabil și transcendental, către nimicul asemănător divinității care este totul, către lumina care strălucește în ochii omenești, dar care strălucește și într-un punct insesizabil aflat dincolo de ei. Această revelație a individului în libertatea sa constituie una dintre temele de bază ale artei înalte, și nu e greu de înțeles de ce: atrage și interzice descrierea  deopotrivă. Ea dă naștere venerației și exaltării, ca și cum ne-am afla în prezența unei taine divine. Și tocmai asta și este, potrivit relatării fără egal a lui Dante din La Vita Nuova.

Roger Scruton, Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți, Humanitas, 2017.

Sursa foto: Photo by Babak Habibi on Unsplash