Cu vederea cum mai stăm? – meditație din Genesa 48

Patriarhul Iacov ajunge, în cele din urmă, în Egipt, unde va și muri. Pe de o parte, împrejurările sunt fericite: într-o răsturnare uimitoare de situație, acesta află că fiul lui Iosif încă trăiește! Chiar în textul citit astăzi, acesta afirmă cu mulțumire: „Nu credeam că am să-ți mai văd fața și iată că Dumnezeu m-a făcut să-ți văd și sămânța” (v. 11). Pe de altă parte, împrejurările sunt cât se poate de nefericite, nenorocite chiar. Iacov a ajuns în Egipt datorită foametei cumplite care cuprinsese Țara Canaanului. Iacov vine în această țară, însoțit de întreaga familie, ca să nu moară; vine în Egipt ca să fie hrănit” (vezi Genesa 45:9-11).

Am fi tentați să spunem că Iacov vine în Egipt ca să fie binecuvântat, dar Scripturile ne pun înainte o perspectivă diferită. Odată ajuns în Egipt, Iacov este cel ce binecuvântează, inclusiv pe Faraon, după cum subliniază textul de ieri: „Și Iacov a binecuvântat pe Faraon.”/ „Iacov a binecuvântat iarăși pe Faraon și a plecat dinaintea lui Faraon.” (vezi Genesa 47:7, 10). Autorul Epistolei către Evrei ne reamintește un important adevăr: „Dar fără îndoială că cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare” (Evrei 7:7).

Textul de astăzi ne pune din nou înainte un astfel de element paradoxal. De acum, patriarhul Iacov este bătrân, iar odată cu bătrânețea, punând lucrurile în termenii Eclesiastului, „se întunecă cei ce se uită pe ferestre” (vezi Eclesiastul 12:3). Genesa 48:10 este cât se poate de clar: „Ochii lui Israel erau îngreuiați de bătrânețe, așa că nu mai putea să vadă.” Vederea bătrânului Iacov se diminuase. Nu și a fiului său, Iosif, care era încă în floarea puterii. Cu toate acestea, există un sens în care Iacov vede lucrurile mai clar, mai bine. De pildă, el vede mult mai clar viitorul. El știe că deși Manase este întâiul născut al lui Iosif, Efraim va ajunge mai mare, astfel că, în ciuda protestelor lui Iosif, brațele lui rămân încrucișate, iar mâna dreaptă așezată pe capul lui Efraim.

Ce har! Pe măsură ce timpul trece, Iacov devine sărac. El ajunge în Egipt ca muritor de foame. Cu toate acestea, el, săracul Iacov, este cel ce dă binecuvântarea. Nu marele Faraon și nici chiar Iosif.

Ce har! Pe măsură ce timpul trece, vederea lui Iacov devine tot mai slabă. Cu toate acestea, acea vedere lăuntrică devine tot mai puternică, tot mai clară, lucru dovedit de Genesa 48, dar și de binecuvântările pe care Iacov le rostește în dreptul fiilor săi, în Genesa 49.

Nădăjduiesc că fiecare va medita la aceste lucruri și va lua lucruri folositoare pentru viața lui. Această temă a vederii este importantă în viața lui Iacov, dar și a tatălui său Isaac. Oare nu pe vederea încețoșată a acestuia mizează Iacov atunci când fură fratelui său, Esau, dreptul de întâi născut? Acel episod merită comparat cu cel de azi.

Aș sublinia și faptul că tema aceasta, a vederii, este una recurentă în Sfintele Scripturi. În 1 Împărați 14, îl (re)întâlnim pe profetul Ahia. Acesta, precum Iacov, „nu mai putea să vadă, căci ochii i se întunecaseră de bătrânețe” (1 Împărați 14:4). Cu toate acestea, vederea lăuntrică, discernământul sunt cât se poate de ascuțite, astfel încât poate să demaște rapid deghizarea soției lui Ieroboam. (În paranteză fie spus, poate să o facă, spre deosebire de Isaac.).

Nu întotdeauna însă bătrânețea și diminuarea vederii fizice sunt o garanție a dezvoltării vederii spirituale. Preotul și judecătorul Eli, de pildă, își pierde atât vederea fizică, cât și discernământul spiritual, vederea lăuntrică. Astfel, textul biblic leagă vremea în care „Cuvântul Domnului era rar și vedeniile nu erau dese” de vremea în care „Eli începea să aibă ochii tulburi și nu mai putea să vadă” (1 Samuel 3:1-2).

Repet, suntem chemați să medităm la aceste episoade și, mai apoi, să le aplicăm vieților noastre. Sau, mai simplu spus, să ne testăm vederea.