Crucea lui Hristos – meditație din Matei 27

Moartea prin crucificare însemna suferință fizică extremă. Cuiele atingeau nervii cei mai sensibili și provocau dureri inimaginabile. Cel răstignit supraviețuia uneori chiar câteva zile, înainte de a muri sufocat. Atârna acolo chinuit de soare, ploaie și muștele care îi umblau în voie pe trup, fără să se poată apăra. Trebuie să luăm în considerare și faptul că Domnul nostru fusese deja biciuit de către romani, iar spatele lui era o rană vie.

Accentul evangheliilor nu cade însă pe suferința fizică. Evangheliștii aleg mai degrabă să sublinieze ocara crucii, rușinea și batjocura. Dacă privim cu atenție în Scripturi, vom vedea că toți oamenii care interacționează cu Domnul nostru, după arestarea Sa, își bat joc de El. După ce soborul evreilor Îl condamnă la moarte, cei care Îl păzesc îl leagă la ochi, îl pocnesc peste față, provocându-l să ghicească cine a lovit. „Parcă erai un profet,” rânjesc ei. „Profețește! Cine te-a lovit?” Nici Irod (vezi Luca 23) nu ratează prilejul de a-l batjocori pe Mântuitorul. Soldații romani își fac și ei partea. „Spuneai că ești împărat? Îți vom face o coroană demnă de un astfel de împărat!” Astfel, împletesc o cunună de spini și I-o îndeasă pe frunte. Mai marii iudeilor stau la cruce și își bat joc. La fel și trecătorii. La fel cei răstigniți alături de el (chiar dacă unul își va schimba radical atitudinea.) Batjocura și ocara se revarsă peste Cel răstignit în valuri care parcă nu se mai sfârșesc…Rușinea celui condamnat. Rușinea deținutului în haine vărgate, atârnat între doi tâlhari.

Este însă ceva și mai adânc: blestemul crucii. Cel ce era atârnat pe lemn, în viziunea evreilor, era blestemat. Preoții și cărturarii privesc la El și exclamă sarcastic. „Parcă spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu? Să-L scape Dumnezeu, dacă-l iubește…” Cu alte cuvinte, „acum se vede clar cine ești cu adevărat. Vezi că Dumnezeu nu-ți ajută… ai făcut pe neprihănitul, dar Dumnezeu îți răsplătește acuma așa cum meriți… acum se vede clar cine ești. Te-a bătut Dumnezeu!” Blestemul celui condamnat. Blestemul celui păcătos, părăsit de Dumnezeu.

Durere cumplită, valuri de rușine și blestem. Ce contrast între viața și moartea Sa! O viață fără pată, desăvârșită. Singura viață perfectă, alături de cea mai abjectă, cea mai rușinoasă și degradantă moarte. Să stai la dispoziția ostașilor ca să își facă numărul și să te scuipe după plăcere. Există ceva mai umilitor decât scuipatul care îți curge îmbelșugat pe față din gurile hohotitoare ale ostașilor? Apoi, să îți petreci ultimele clipe în tovărășia tâlharilor. Viață desăvârșită, moarte de tâlhar. DE CE?

Isaia 53 ne oferă răspunsul: ÎN LOCUL NOSTRU. Noi credeam că este lovit de Dumnezeu și smerit. L-am disprețuit. Cu toate acestea, El a purtat osânda și pedeapsa noastră. Rușinea și ocara lui Hristos sunt rușinea și ocara păcatului meu. Rușinea condamnării lui e rușinea condamnării mele, așa cum înțelege la final tâlharul pocăit: „omul acesta n-a făcut niciun rău!” Blestemul îndurat este al meu. Eu eram despărțit de Dumnezeu și așa aș fi fost o veșnicie. Iadul asta înseamnă: despărțire veșnică de Dumnezeu. Acolo pe cruce, Hristos gustă iadul în locul meu.

Crucea. Ocară, blestem care îmi aparțineau mie. Hristos însă m-a împins deoparte și a intrat El în șirul condamnaților. Ce îmi cere mie? Să privesc și să fiu mântuit, așa cum evreii priveau în pustie la șarpele atârnat pe prăjină. Acea privire a credinței care transformă viața și veșnicia mea. Și mai îmi cere Hristos să mă împărtășesc de acum încolo nu doar cu jertfa Sa, dar și cu ocara Sa. Așa cum spunea Traian Dorz, Hristos îmi face și mie loc pe Cruce. Își împarte crucea cu mine, pentru ca mai apoi să împartă și coroana și domnia.

A sosit din nou ziua în care ne amintim că în țărâna blestemată a fost înfiptă Crucea. A fost ridicat blestemul. Viața are sens! Aleluia!

Titian – Christ Carrying the Cross