Cronica sinuciderii civilizației occidentale (2)

O a doua observație ar fi ideea că declinul Europei Occidentale nu este o noutate. Cărțile “The Decline of the West” (Declinul Occidentului), de Oswald Spengler din 1918 și “The Death of the West” (Moartea Occidentului) de Patrick Buchanan din 2001 sunt primele care ne vin in minte. Cel mai complet studiu al declinului civilizațional, cu toate acestea, răman cele 12 volume ale lui Arnold Toynbee, “A study of History” (1934-1961), în care sunt analizate 21 de civilizații ale lumii, din vremurile imperiului  babilonian și roman. Toynbee a spus faimoasa replică: “Civilizațiile mor sinucigându-se, nu omorâte”, ceea ce înseamnă că nu sunt distruse de forțe exterioare, ci suferă un fel de “schismă a sufletului”, care va contribui la dezintegrarea culturală. Societățile încep să se dezintegreze atunci când oamenii cred că nu mai sunt legați de legea morală și își permit să fie conduși de impulsuri, în detrimentul creativității. De asemenea, se lasă doborâți de un sentiment al derivei, care îi face să creadă că nu au niciun control asupra vieții lor și că nu are niciun sens să te opui forțelor care amenință lumea în care trăiesc. Toynbee descrie această tendință, pe care el o numește promiscuitate, ca un “act de autopredare transformării… în religie, literatură, limbă și artă, precum și în maniere și obiceiuri”. Cu alte cuvinte, cel mai vizibil semn că o civilizație se apropie de sfârșit este că acceptă orice din punct de vedere moral și social. Tenta postmodernistă a celor mai sus menționate nu ar trebui să fie o surpriză; Toynbee a fost unul din primii oameni de știință care a folosit acest cuvânt.

Astfel, teoria declinului civilizațional a lui Toynbee pare să susțină valabilitatea și credibilitatea analizei lui Murray. Ar trebui, în acest caz, să concluzionăm că acesta este sfârșitul poveștii? Suntem condamnați să trăim o viață de vid spiritual și cultural, așa cum este descrisă de autorul francez Michel Houellebecq în romanele sale? (Ultimul, purtând titlul “Supunere”, prezintă o situație în care un partid politic musulman care susține valorile tradiționale și patriarhale câștigă alegerile prezidențiale din 2022 în Franța, având sprijinul Partidului Socialist). Intelighenția liberală și seculară pare să creadă astfel și este angajată în dezvoltarea unui astfel de viitor. Însă, este putin probabil ca lucrurile să evolueze într-un mod atât de liniștit. Un colaps civilizațional nu este pașnic. Când oamenii suferă de ceea ce Toynbee numea “o schismă a sufletului”, evenimentele devin imprevizibile. În 1920, Hilaire Belloc a declarat despre Europa și credință: “Izolarea sufletului eliberează în societate o nouă și furioasă creștere de forță. Dezintegrarea oricărui sistem stabil, în fizică și în societate, creează o rezervă uriașă de energie. Transformă forța care unea lucrurile într-una care risipește fiecare componentă în parte: efectul unei explozii.”

Creștinii care își iau credința în serios vor fi înclinați să dea crezare teoriei lui Belloc. Ceea ce îi distinge de adepții opiniilor seculare mondene este că, fără a pune la îndoială valorea analizei lui Murray, nu ignoră rolul lui Dumnezeu în istorie.

Sunt pe deplin conștienți, de exemplu, că starea actuală a ceea ce se numea creștinătate nu se deosebește de poporul evreu în anii premergători robiei babiloniene, o vreme când poporul lui Dumnezeu a “părăsit Izvorul apelor vii”.  Profetul Ieremia le-a reamintit fraților săi din exil că soarta lor a fost hotărâtă de Dumnezeu, nu de domnitorii Babilonului; aceștia fiind nimic altceva decât un instrument al pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatele lor și că într-o zi se vor reîntoarce pe pământul pe Dumnezeu care li-l dăduse. Creștinii sunt noul popor al lui Dumnezeu și au comis aceleași păcate ca strămoșii lor evrei, însă nu sunt condamnați la o viață de vid spiritual și cultural. Orice ar veni, ei știu că va fi o reîntoarcere la credință. După cum spunea Hilaire Belloc, “Credința e Europa și Europa e credința.”

Douglas Murray, Strania sinucidere a Europei, Ed. Corint, 2019

Richard Bastien, The Catholic World Report

Sursa foto: Photo by Diogo Fagundes on Unsplash