Cronica sinuciderii civilizației occidentale (1)

Ideea dezvoltată de Douglas Murray este aceea că “civilizația cunoscută ca Europa este în proces de sinucidere; nici Marea Britanie și nicio altă țară a Europei de Vest nu poate scăpa de această soartă, pentru că toți avem aceleași simptome și suferim de aceleași afectiuni.”

Mai specific, “Europa de azi are o dorință scăzută de a se reproduce, de a lupta pentru drepturile sale și de a se apăra într-o dispută.” Într-adevăr, elitele europene“par convinse că nu ar conta dacă oamenii și cultura Europei s-ar pierde.” Și, pentru a risipi orice îndoială asupra gravității diagnosticului său, Murray declară că europenii își vor pierde singurul loc din lume pe care îl numesc casă “până la sfârșitul vieții.”

Această situație sumbră a apărut ca rezultatul a două evenimente simultane: primul, migrarea în masă în ultimele decenii a mai multor milioane de oameni, ceea ce a transformat Europa din “casa europenilor” în “casa întregii lumi”. Al doilea, pierderea “credințelor, tradițiilor și caracterului legitim”, o pierdere care a adus o “oboseală existențială și civilizațională”, un sentiment generalizat că Europa a rămas fără putere.

Deși nu este limitată la acest continent, oboseala existențială a apărut în momentul în care milioane de imigranți au intrat în spațiul european. Deși migrațiile pot avea un efect pozitiv într-o societate încrezătoare în identitatea sa, “migrația milioanelor de oameni într-o cultură vinovată, epuizată și muribundă” nu produce aceste efecte, mai ales când milioanele în cauză au o religie și o cultură puternică, a cărui istoric e caracterizat de conflicte prelungite și neîndurătoare asupra creștinătății.

Dacă Europa trebuie să devină un cămin pentru restul lumii, spune Murray, trebuie să se definească pe sine pe baza unor criterii într-atât de vagi, încât să poată îngloba restul lumii. Acest lucru poate fi instituit doar prin eroziunea elementelor care, în mod tradițional, sunt asociate cu identitatea europeană: statul constituțional, separarea bisericii de stat, dreptul la liberă exprimare și practicarea credinței, egalitate între sexe ș.a.m.d.

Această eroziune morală este deja destul de avansată. Vedem acest lucru în modul în care discursul liderilor europeni reduc etica și convingerile Europei la noțiuni precum “respect”, “toleranță” și, în special, “diversitate”. Potrivit lui Murray, “asemenea auto-definiții superficiale ne vor ajuta încă câțiva ani, dar nu pot în niciun caz să provoace loialități profunde, care sunt necesare unei societăți care își dorește să supraviețuiască în timp.”

Această superficialitate morală se datorează, în mare parte, faptului că mulți europeni, în timp ce recunosc derivarea culturii drepturilor omului din tradiția creștină, prezintă un interes din ce în ce mai scăzut de a rămâne fideli acesteia din urmă. Murray menționează un sondaj recent care arată ca apartenența la creștinism în Marea Britanie până în 2050 va scădea cu 30%, din procentul de 60% din 2010, astfel devenind o religie minoritară. Aceeași tendință poate fi observată și în alte țări ale Europei. În Franța, Eurobarometer Poll, un sondaj efectuat în 2020, a indicat că 27% din cetățenii francezi au declarat că “există un Dumnezeu”, 33% au răspuns că “există un spirit sau forță vitală”, iar 40% au spus că “nu cred că există niciun fel de spirit, Dumnezeu sau forță vitală”. Nu este de mirare, în acest caz, că noi moschei apar în fiecare oraș francez important, în timp ce Observatorul francez al Patrimoniului religios declară că Franța ar putea pierde între “5000 și 10000 de clădiri religioase până în 2030.”

Musulmanii care au intrat în Europa nu prezintă niciun interes de a se alătura acestui avânt al secularismului. Indiferent dacă se afla în Paris, Birmingham, Berlin, Amsterdam, Roma sau Malmo, își vor construi moscheile și se vor închina la fel cum făceau în țara de baștină. În Paris, doar în arondismentul Seine Saint Denis sunt 230 de moschei. La rugăciunile de vineri, străzile se umplu de închinători și multe moschei caută locuri mai încăpătoare. Cartierele unde trăiesc imigranții se aseamănă prea puțin cu cele ale localnicilor. În multe zone, au devenit locuri unde autoritățile au pierdut controlul și nu se amestecă, datorită numărului ridicat de imigranți. În prezent, există mai mult de 1000 de astfel de zone în Europa.

Toate acestea sunt o explicație probabilă a îndemnului președintelui Turciei, Tayyip Erdoğan, către cetățenii turci care trăiesc în Europa, de a face cel puțin cinci copii, pentru a contracara “vulgaritatea, antagonismul și nedreptatea” Uniunii Europene. Ceea ce cei mai mulți occidentali nu reușesc să înțeleagă este că există aspecte esențiale, ideologice și politice ale Islamului care nu pot fi tratate separat de aspectele religioase. Mulți istorici și intelectuali occidentali (Bertrand Russell, Arthur Koestler, Bernard Lewis), precum și teoreticieni islamici importanți ai sec. al XX-lea (Hassan al-Banna, Sayyid Qutb and Maulana Mauduni) au evidențiat similaritățile dintre comunism și islam.

Primul lucru care poate fi spus despre “The Strange Death of Europe” este că e o carte curajoasă. Murray evidențiază eșecul țărilor europene de a asimila imigranții musulmani. Făcând acest lucru, se expune flagelului corectitudinii politice și a fost acuzat de xenofobie și rasism de către presa de stânga, care refuză să adreseze probleme cauzate de fluxul masiv de imigranți din cauza stigmei asociate cu luarea de poziție. Meritul lui Murray este că a arătat că preocupările majorității  locuitorilor Uniunii Europene pentru creșterea imigrației din ultimii ani este justificată, arătând în același timp necesitatea de a îndeplini nevoile celor cu adevărat refugiați. 

Douglas Murray, Strania sinucidere a Europei, Ed. Corint, 2019

Richard Bastien, The Catholic World Report

Sursa foto: Photo by Maria Teneva on Unsplash