Familia poate să fie considerată, se poate spune pe drept, o instituţie umană fundamentală. Oricine va recunoaşte că ea a reprezentat celula şi unitatea de bază a aproape tuturor societăţilor, de-a lungul istoriei, excepţie făcând, într-adevăr, societăţi precum cea a regelui mitic Lacedaemon, a cărei celulă a fost „eficienţa” şi care, prin urmare, a dispărut, fără a lăsa nici o urmă după ea. Creştinismul, oricât de imensă a fost revoluţia pe care a produs-o, nu a modificat această sanctitate străveche şi sălbatică; doar a răsturnat-o. N-a negat treimea tatălui, a mamei şi a copilului. Doar a citit-o invers, în ordinea copil, mamă şi tată. Aceasta nu e numită familie, ci Sfânta Familie, pentru că multe lucruri sunt sfinţite fiind răsturnate cu susul în jos. Dar unii înţelepţi ai decadenţei noastre au pornit un atac serios asupra familiei. Au contestat-o, cred eu, în mod greşit; iar apărătorii ei au apărat-o, şi au apărat-o în mod greşit. Apărarea comună în favoarea familiei e aceea că, în mijlocul apăsărilor şi a instabilităţii vieţii, aceasta e plină de pace, e plăcută, şi e unitară. Dar mai există şi o altă apărare a familiei care este posibilă, şi pentru mine mai evidentă; această apărare este că familia nu este paşnică, nu este plăcută, şi nu este unitară.
Nu este la modă să spui prea multe în ziua de azi despre avantajele comunităţii mici. Ni se spune că trebuie să visăm la imperii mari şi la idei mari. Există, totuşi, un avantaj al statului, al oraşului şi al satului mic, pe care doar cei care se orbesc pe ei înşişi în mod voit îl pot trece cu vederea. Omul care trăieşte într-o comunitate mică trăieşte într-o lume mult mai mare. Ştie mult mai multe despre varietatea aprigă şi despre ciocnirile ireconciliabile ale oamenilor. Motivul este evident. Într-o comunitate mare putem să ne alegem tovarăşii. Într-o comunitate mică tovarăşii ne sunt aleşi pentru noi. Astfel în toate societăţile vaste şi foarte civilizate grupurile iau naştere pe baza a ceea ce se cheamă simpatie, şi închid obloanele faţă de lumea de afară mai ermetic decât porţile unei mănăstiri.
Nu există nimic cu adevărat îngust în legătură cu clanul; lucrul care este cu adevărat îngust este clica. Oamenii dintr-un clan trăiesc împreună deoarece ei poartă cu toţii acelaşi ecosez scoţian sau se trag, cu toţii, din aceeaşi vacă sacră; dar în sufletele lor, mulţumită orânduielii divine, vor exista mereu mai multe culori decât în orice ecosez scoţian. Dar oamenii dintr-o clică trăiesc împreună deoarece au acelaşi fel de suflet, iar îngustimea lor e o îngustime a coerenţei spirituale şi a mulţumirii de sine precum cea care există în iad. O societate mare există ca să formeze clici. O societate mare are ca scop promovarea îngustimii. Este o maşinărie creată cu scopul de a păzi individul solitar şi sensibil de experienţele compromisurilor omeneşti, în acelaşi timp amare şi formatoare. Este, în sensul cel mai literar al cuvântului, o societate făcută să împiedice cunoaşterea creştină […]
Dacă mâine dimineaţă ne-am trezi înzăpeziţi pe strada pe care locuim, ar trebui să păşim, brusc, într-o lume mult mai mare şi mult mai sălbatică decât cea pe care am cunoscut-o vreodată. Şi toate eforturile omului modern tipic sunt depuse ca să scape de pe strada pe care locuieşte. Mai întâi inventează igiena modernă şi merge la tratament la Margate. Apoi inventează cultura modernă şi merge la Florenţa. Apoi inventează imperialismul modern şi merge în Timbuktu. Merge până la frontierele fantastice ale pământului. Pretinde că împuşcă tigri. Aproape călăreşte o cămilă. Spune că fuge de pe stradă deoarece este plictisitoare; dar minte. Motivul adevărat pentru care fuge de pe stradă este că e mult prea captivantă. Este captivantă deoarece este exigentă; este exigentă deoarece este vie. Poate să viziteze Veneţia deoarece pentru el veneţienii sunt doar veneţieni; oamenii de pe propria lui stradă sunt chiar oameni. Poate să se holbeze la chinezi deoarece pentru el chinezii sunt un lucru pasiv la care să te holbezi; dacă se holbează la o bătrânică din grădina de vizavi, ea devine activă. E obligat, pe scurt, să fugă de societatea prea stimulantă a egalilor săi – cea a oamenilor liberi, în mod pervers, personal, intenţionat diferiţi de el însuşi.
G.K. Chesterton, Ereticii
Sursa foto: Photo by Nick Fewings on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter