„Cine râde la urmă râde mai bine” – devoțional din 1 Împărați 1

Programul alcătuit de Robert Murray M Cheyne ne poartă astăzi într-o nouă carte biblică, 1 Împărați. Să facem câteva observații asupra primului capitol, încercând să subliniem implicațiile pe care acest text le are pentru viața noastră, azi.

Primul paragraf (v. 1-4) ne pune înainte o imagine tristă. Împăratul David, bătrân și neputincios: „Împăratul David era bătrân, înaintat în vârstă; îl acopereau cu haine și nu se putea încălzi” (vezi v. 1). Este vorba despre omul care în tinerețe se lupta cu fiarele sălbatice, cu leul și cu ursul și apăra turma care îi fusese încredințată. Este omul care aduce, într-un act temerar, „o sută de prepuțuri de filisteni” pentru a o primi pe Mical de nevastă și pentru a deveni ginerele împăratului. Este omul care „joacă din răsputeri înaintea Domnului”, atunci când chivotul este adus la Ierusalim. Toate acestea sunt acum de domeniul trecutului. Nu doar că împăratul nu mai este activ, dar nu mai poate nici chiar să se încălzească.

Această imagine a unui David neputincios este un memento pentru fiecare dintre noi. Indiferent de puterea și energia care ne caracterizează în diferitele etape ale vieții, dacă prin harul lui Dumnezeu vom ajunge vremea bătrâneții, neputința și slăbiciunea se vor instala. Psalmistul intuia această perioadă a vieții și se ruga: „Nu mă lepăda la vremea bătrâneții;/ când mi se duc puterile, nu mă părăsi!” (Psalmul 71:9).

Societatea noastră încearcă să evite tot mai mult contactul cu neputințele bătrâneții și mai ales cu moartea. Spre deosebire de alte perioade istorice, bătrânii sunt izolați de cei dragi care, în felul acesta, sunt scutiți de orice manifestare a neputinței. Poate că și această stare de lucruri contribuie la faptul că am ajuns să ne credem invincibili, nemuritori, un fel de semizei.  Într-o notă mai personală, am avut privilegiul, deși atunci părea mai mult o povară, să petrec mult timp cu bunicul meu care a stat paralizat pe pat timp de cincisprezece ani. Există în acest tip de interacțiune ceva care smerește, sensibilizează și face inima mai bună. Trăim cu senzația că doar bătrânii neputincioși au nevoie de noi cei „mari și tari”! Ne înșelăm. Avem, la rândul nostru, nevoie de ei, pentru că există lucruri pe care nu le putem învăța decât lângă ei.

În contrast cu un David neputincios, textul îl prezintă pe Adonia, fiul său, ambițios și frumos la chip: „Adonia, de altfel, era foarte frumos la chip!” (vezi v. 6). Frumusețea exterioară însă nu a găsit ecou într-o frumusețe interioară. Dimpotrivă, Adonia era plin de mândrie, mândrie care ajunsese să guverneze acțiunile sale: „Adonia, fiul Haghitei, s-a sumețit până acolo, încât a zis: „Eu voi fi împărat!”” (vezi v. 5).

Nu este prima oară când cărțile istorice ne avertizează cu privire la acești oameni promițători, care par atât de potriviți pentru „postul” de împărat. Saul era cel mai înalt. La fel frații lui David, care aveau o statură mult mai promițătoare decât a lui. La fel Absalom. Cuvintele pe care Domnul i le șoptește lui Samuel ar trebui să ne sune mereu în ureche: „Domnul se uită la inimă…” Ar trebui să răsune atunci când ne alegem soțul/ soția, atunci când ne alegem păstorul, atunci când… ne evaluăm pe noi înșine.

Din păcate, nu mai putem aloca decât câteva rânduri celei mai întinse porțiuni a textului. Aceasta ne vorbește despre doi împărați și două împărății care se află în rivalitate. Una este legitimă, în timp ce una este clădită pe egoism, vanitate și într-un mod necinstit. Pentru o vreme, cele două coexistă. Doar pentru o vreme. Cei care erau atât de mândri și siguri pe ei încep să tremure atunci când apare adevăratul împărat. Împărăția care părea atât de promițătoare devine ca un joc al unor copii năstrușnici, întrerupt de sosirea neașteptată a adulților.

De prisos să mai spun că scena se va repeta, la o scară cosmică, la finalul istoriei. Mulți râd azi când aud afirmația: „Isus Hristos este Domnul!”. Dumnezeu însă, care „I-a dat Numele care este mai presus de orice Nume”, nu! Tocmai de aceea, va veni vremea când „orice limbă va mărturisi, spre Slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul!” Sau, cum spun Proverbul și istoria lui Adonia deopotrivă, „cine râde la urmă râde mai bine.”