Cine a fost Iov?

El este subiectul întregii cărți a lui Iov, deși ar fi mai corect să spunem că această carte vorbește mai mult despre Dumnezeu decât despre el. Cartea începe cu un prolog în care ni se prezintă familia lui Iov, soția și cei zece copii ai săi (șapte fii și trei fiice) și, mai ales, dreptatea lui (de trei ori în total: o dată de către autor și de două ori de către Dumnezeu Însuși) (Iov 1:1–2, 8; 2:3, 9). Acționând ca un preot pentru copiii săi, Iov se teme că sărbătorile de ziua lor ar putea necesita o jertfă de ardere pentru fiecare dintre aceștia (Iov 1:4–5).

Două încercări majore sunt înregistrate în primul capitol: primul, când grupuri de raiduri ale sabeenilor și caldeenilor i-au jefuit vitele (averea lui), iar mai târziu, un „vânt puternic” i-a ucis cei zece copii (Iov 1:15–19). Răspunsul imediat al lui Iov este unul de credință: „Gol am ieșit din pântecul mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat, fie Numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1:21).

În capitolul 2, o altă încercare cade asupra lui Iov, când este lovit de o boală fatală descrisă ca „bube dureroase din talpa picioarelor până la creștetul capului” (Iov 2:7). Când soția lui îi spune să „blesteme pe Dumnezeu și să moară,” un sfat de necredință și nebunie, Iov răspunde din nou cu credință: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” (Iov 2:9–10). Autorul subliniază clar că motivul încercărilor lui Iov nu stătea în vreun păcat al său: „În toate acestea Iov nu a păcătuit cu buzele sale” (Iov 2:10).

Ceea ce Iov nu știe, dar ceea ce ni se dezvăluie nouă în mod privat, este că dincolo de aceste încercări pământești se află o bătălie cosmică între bine și rău, între Dumnezeu și Satana (Iov 1:6–9, 12; 2:1–7). Satana susține că singurul motiv pentru dreptatea lui Iov este faptul că nu a suferit. Satana îi spune lui Dumnezeu că, dacă Iov ar fi pus la încercare prin suferință, Iov și-ar pierde credința și „te va blestema în față” (Iov 1:11; 2:5).

Dintr-un anumit punct de vedere, cauza suferinței lui Iov este satanică. Dar autorul cărții lui Iov vrea să ne arate că, deși acest lucru este adevărat, nu este singura cauză. Deși este greu de înțeles, autorul dorește ca noi să înțelegem că motivul general al suferinței lui Iov se află în suveranitatea lui Dumnezeu. Într-o zi când îngerii dau socoteală, Satana este de asemenea chemat să dea socoteală (Iov 1:6; 2:1). Și este Dumnezeu, nu Satana, cel care sugerează ca Iov să devină ținta lui Satana: „L-ai văzut pe slujitorul meu Iov?” (Iov 1:8; 2:3). Nu ni se dă o explicație despre cum este Dumnezeu total suveran și totodată nu autorul păcatului, deși această problemă morală planează asupra întregii cărți.

După un răspuns inițial de credință, ni se prezintă cei trei „prieteni” ai lui Iov: temanitul Elifaz, șuhitul Bildad și naamatitul Țofar (Iov 2:11). Înainte ca aceștia să își spună părerile, Iov coboară într-o adâncă groapă de disperare, dorind să nu fi fost niciodată născut, cuvinte întunecate pe care Ieremia le va relua după propria sa încercare (Iov 3:1–26; Ier. 20:7–18).

Prietenii lui Iov au un singur sfat: cauza principală a suferinței lui Iov se află în propriul său păcat, de care trebuie să se pocăiască. În această viziune, suferința este rezultatul pedepsei lui Dumnezeu pentru păcatele noastre. Este o răsplată imediată pentru faptele rele. Acest punct de vedere poate fi rezumat din cuvintele lui Elifaz, spunându-se că i-au fost date de o sursă secretă:

„Poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu? Poate el să fie curat înaintea Creatorului său? Dacă nu se încrede El nici chiar în slujitorii Săi și găsește greșeli chiar și la îngerii Săi, cu atât mai mult la cei ce trăiesc în case de lut, ale căror temelii sunt în țărână și care sunt striviți mai ușor decât o molie.” (Iov 4:17-19)

Mai târziu în carte, îl întâlnim pe un alt prieten, Elihu, fiul lui Barachel buzitul, care „s-a aprins de mânie împotriva lui Iov pentru că s-a justificat pe sine în loc să-l justifice pe Dumnezeu” (Iov 32:2). Comentatorii sunt de părere diferită în ceea ce privește dacă Elihu adaugă ceva nou sau doar repetă narativul pedepsei imediate al celor trei prieteni ai lui Iov. Totuși, cel puțin la început, Elihu sugerează că Iov poate învăța ceva despre sine prin suferință, ceva ce altfel nu ar fi aflat, dar pe măsură ce dialogul progresează, pare că se conformează explicației pedepsei imediate.

De trei ori, Iov vorbește despre cineva care înțelege nevinovăția sa: un „mijlocitor,” un „martor” și un „răscumpărător” (Iov 9:33; 16:19; 19:25). În fiecare caz, Iov nu caută pe cineva care să-l ierte, ci pe cineva care să susțină corectitudinea cazului său, ca pe un om nevinovat. Nu este vorba că Iov ar fi fără păcat; mai degrabă, este vorba că păcatul nu este cauza suferinței, așa cum susțin prietenii săi.

Iov nu a avut acces la vocea lui Dumnezeu în primele două capitole, și abia în capitolul 38 Dumnezeu îl cheamă pe Iov să dea socoteală pentru cele întâmplate. Iov a folosit „cuvântări lipsite de cunoaștere” (Iov 38:2). În loc ca Iov să pună întrebările și Dumnezeu să ofere răspunsurile, Dumnezeu schimbă rolurile și îi adresează lui Iov mai mult de șaizeci de întrebări, la care Iov nu are niciun răspuns. Într-un moment semnificativ, Dumnezeu întreabă:

„Cel ce se ceartă cu Cel Atotputernic Îi va da Lui învățătură? Acela care Îl mustră pe Dumnezeu trebuie să-I răspundă!“ (Iov 40:2)

În acest moment, Iov își acoperă gura. Totuși, Dumnezeu nu a încetat în a-Și adresa întrebările. La un moment dat, Dumnezeu menționează o creatură terestră, „Behemot” (Iov 40:15), și o creatură marină, „Leviatan” (Iov 41:1). Comentariile diferă, dar există un argument bun că aceste descrieri poetice se referă la un elefant și un crocodil. De ce le-a creat Dumnezeu? Răspunsul este, la un nivel, „Nu știu.” Iar problema durerii este asemănătoare. De ce suferă unul și altul nu? Nu știm. Dar există și un alt răspuns, unul la care Iov ajunge să adere:

„Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă disprețuiesc și mă pocăiesc în țărână și cenușă“ (Iov 42:5-6)

Nu este important ca Iov să înțeleagă cauza suferinței sale; aceasta se află în scopurile tainice și misterioase ale lui Dumnezeu. Este suficient ca Iov să aibă încredere în Dumnezeu, așa cum a făcut inițial.

Cartea lui Iov se încheie cu o relatare a rugăciunii lui Iov pentru cei trei prieteni ai săi (Iov 42:8–9). Despre Elihu nu se spune nimic. Ni se mai spune că frații și surorile lui Iov l-au mângâiat, că averea lui Iov a fost restabilită și că a avut zece copii noi, șapte fii și trei fiice, și că a trăit până la vârsta de 140 de ani (Iov 42:10–16).

Un articol scris de Derek Thomas pentru Ligonier.

Who Was Job?