Chesterton și însemnătatea educației

Absența teologiei și filosofiei din nucleul instituțiilor universitare moderne duce inevitabil, în perspectiva lui Chesterton, la două concepte educaționale incompatibile care încearcă să coexiste, iar acest lucru constituie o schismă chiar în inima instituției însăși:

“Adevărul este că lumea modernă s-a angajat în două concepții total diferite și contradictorii despre educație. Lumea modernă încearcă întruna să lărgească orizontul educației si încearcă întruna să excludă din acesta toată religia și filosofia. Însă aceasta este o absurditate. Poți să ai o formă de educație care învață că ateismul este adevărat – și poate fi, din punctul de vedere al acestuia, o educație completă. Însă nu poți avea o educație care pretinde că învață întreg adevărul și apoi să refuze să discute dacă ateismul este adevărat sau nu.”

Absurditatea încercărilor instituțiilor universitare moderne de a construi o universitate în absența conceptelor universale a fost o temă pe care Chesterton a tratat-o în nenumărate ocazii. “Luați supranaturalul”, spune acesta, “și va rămâne doar nenaturalul.” “Educația nu e decât adevărul într-o stare de transmisie”, a scris cu altă ocazie, “și cum putem transmite adevărul dacă nu ne-a căzut niciodată în mâini?”

O consecință a acestei lipse de sinceritate în învățământ a fost ceea ce Chesterton numea “standardizarea prin standard coborât, o devalorizare a standardelor până la cel mai mic numitor comun a unei mediocrități prescrise. În absența unui curriculum integrat, în care fiecare disciplină o sprijină pe cealaltă, fiecare porțiune având sens în lumina întregului, învățământul modern s-a dezintegrat pe sine într-o mulțime de particule fragmentate, dintre care niciuna nu comunică cu celelalte particule. “Totul este separat de întreg, și totul s-a răcit. În curând vom auzi de specialiști care vor despărți melodia de versurile unui cantec sub motivul că se distrug una pe alta… lumea este o sală de judecată a divorțurilor.”

Ironia este că, prin înlăturarea spiritului unificator al teologiei și filosofiei din curriculum-ul de bază, academia modernă s-a condamnat pe sine la fragmentare, unde fiecare disciplină s-a exilat de celelalte. Prin excomunicarea teologiei și filosofiei, academia modernă s-a excomunicat paradoxal pe sine însăși! „Pentru că școala primară nu predă teologia”, scria Chesterton, „trebuie să fie scuzată când nu predă nimic altceva. Prejudecățile lumii moderne sunt atât de enorme încât vor permite lucruri ineficiente atât timp cât sunt nereligioase”. 

Spiritul anti-religios al modernității este atât de ostil ideii unor adevăruri unificatoare, încât preferă o educație lipsită de sens în locul unei educații formate de sensul fundamental inherent afirmațiilor adevărurilor religiei sau filozofiei. Și asta, conform lui Chesterton, nu este cu adevărat educație: “Orice educație învață o filozofie; dacă nu prin dogmă, atunci prin sugestie, prin implicație, prin atmosferă. Fiecare parte a acelei educații are legătură cu oricare altă parte. Dacă nu se combină toate pentru a transmite o viziune generală asupra vieții, atunci nu este deloc o educație.” Această viziune integrată a unei educații umaniste contrastează cu educația dezintegrată a relativistului: “Trebuie să apărăm ideea de învăța pe cineva totul, în comparație cu ideea modernă de a-i învăța pe toți nimic și încă același fel de nimic.” În timp ce prima idee transmite o filosofie prin care cineva poate înțelege cosmosul, cea din urmă “nu este o filosofie, ci arta de a citi și scrie nefilosofic.” [10] Prima învață cum să gândești; cea din urmă își împiedică victimele de la a gândi.

Această absență a gândirii și a capacității de a gândi este tragedia educației moderne, deoarece nu putem înțelege celelalte subiecte din curriculum dacă nu putem înțelege filosofia și teologia. Luați, de exemplu, studiul istoriei. Dacă istoricii nu au fost învățați filosofie și teologie, ei au fost excomunicați din trecut. Ei nu înțeleg cine face istoria, ce face istoria și de ce este făcută istoria. Ei nu înțeleg. Încă o dată, Chesterton diagnostichează problema cu o precizie infailibilă:

“Aproximativ jumătate din istoria predată azi în școli și universități este plictisitoare și sterilă datorită concepției înguste de a omite teoriile teologice… S-ar părea că istoricii au uitat complet două adevăruri – în primul rând, că oamenii acționează pe baza ideilor; și în al doilea rând, că ar fi bine să descopere care sunt acele idei.”

Înțeleasă corect, istoria este o hartă cronologică care ne arată nu doar de unde am venit, ci și unde suntem și cum am ajuns aici. De asemenea, este posibil să proiectăm unde s-ar putea să mergem în viitor, trăgând linia cunoașterii pe harta cronologică de la punctul de plecare până la locul în care suntem acum și extinzând linia în lumea posibilităților viitoare. În acest sens, istoria poate fi, de asemenea, un profet. Ea îmbogățește cunoașterea noastră despre trecut, prezent și viitor. Acest lucru este adevărat doar dacă harta cronologică este precisă. Dacă a fost desenată de către cei cu idei sau planuri preconcepute, ea nu va reuși decât să ne rătăcească. Sunt puține lucruri mai periculoase decât o hartă inexactă, mai ales dacă ne aflăm pe un tărâm primejdios.

Tragedia educației moderne, percepută cu atâta finețe de G.K. Chesterton, este că ne-a lăsat periculos de ignoranți față de cine suntem, unde suntem, de unde venim și unde mergem. Suntem pierduți și neștiutori că ne îndreptăm spre abis. Acesta este prețul pe care suntem condamnați să îl plătim pentru credința oarbă în nimic în mod special.

Joseph Pearce, The Imaginative Conservative