Acest lucru nu este cauza, ci mai degrabă simptomul unei maladii mai profunde. Prin comparație, Theodore Roosevelt, o elită din altă epocă, a reușit să scrie o carte despre Războiul din 1812 la doar un an după ce a absolvit Harvard, totul în timp ce se căsătorea, urma cursurile de drept la Columbia și plănuia să candideze la alegeri. Și cartea a fost una dintre cele mai importante ale generației sale.

Nu este greu de înțeles de ce Harvard-ul lui Gay (sau oricare dintre universitățile de prim rang, de altfel) este atât de hotărât opusă ideii de merit sau calitate. Gay este întruchiparea actualului sistem american de învățământ superior și s-a dovedit de neatins până acum. Concedierea ei ar fi fost o profanare, un sacrilegiu.

Orice societate are nevoie de o clasă conducătoare de elită. Instituțiile de prim rang trebuie să cultive și să gestioneze această elită. Acest lucru este deosebit de important într-o republică, în care un cetățean informat și rațional este adesea cheia succesului social și în care structura se opune unei meritocrații bazate pe dreptul de naștere. Excentricitatea a fost tolerată în Marea Britanie victoriană, unde sistemul era ierarhic și compartimentat și, prin urmare, în mod natural respectuos față de merit. Dacă ai calități (să zicem, ești un Charles Darwin), o dovedești și primești patronajul elitei sociale a vremii și a instituțiilor pe care le promovează. O situație oarecum similară a existat în timpul Epocii de aur din America, chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă de timp.

Actualul sistem american și clasa politică (din ambele tabere), deși opuse nominal aristocrației, sunt simultan disprețuitoare față de adevăratul merit și au o fobie față de cei care gândesc diferit. Prin urmare, se află în cea mai rea situație posibilă.

Nimeni nu vrea ca Harvard să fie populat specialiști foarte buni, dar care nu pot purta o conversație normală. Harvard este încă acolo pentru a hrăni elitele. Totuși, acum este conceput și pentru a-i ridica în rang pe cei ca Claudine Gay: universitățile din Ivy League continuă să cultive o elită, dar calitatea acestei elite nu mai este aceeași.

O parte din acest lucru se datorează pur și simplu democratizării învățământului superior. Adăugarea mai multor oameni într-un sistem care, prin definiție, ar trebui să fie ierarhic, detașat și exclusivist nu a reușit să facă din fiecare un Einstein; în schimb, a avut ca rezultat umplerea societății cu birocrați și o simplificare a lucrurilor. Actualii decani din Ivy League, cu performanțele lor jalnice, sunt pur și simplu rezultatul democratizării învățământului superior; ei sunt birocrații perfecți, care aderă la normele vremurilor lor, temători față de puterile financiare, blajini și fără caracter, îndrumând mulțimile, amplificând sloganurile acceptabile, complet lipsiți de orice gândire originală.

Cu toate acestea, este, de asemenea, în parte, vina unui curent antiintelectual din cadrul dreptei americane, care confundă acreditările aflate în hiperinflație cu adevărata meritocrație. O societate cu adevărat meritocratică nu ar accepta un adolescent într-o instituție de prim rang doar pentru că a mâzgălit „#BlackLivesMatter” de o sută de ori pe o bucată de hârtie.

Asta o tragedie. Este tragedia lui Claudine Gay. Ea a fost adusă în această poziție de un sistem defectuos.

Este, de asemenea, tragedia lui Universității Harvard, care face ceea ce face de secole: hrănește elitele americane, deși cu cu ce are acum la îndemână. Și, în cele din urmă, este tragedia republicii, deoarece societatea a renunțat la calitate și originalitate de dragul maselor.

Un text de Sumantra Maitra pentru The American Conservative