Cea mai… mică demnitate…

Mi-a scris numele de mai multe ori greșit, insistînd asupra greșelii și zîmbind ironic. Mi-am dat seama că o făcea intenționat. Se pare că ne-am disprețuit reciproc. El, pentru niște motive; eu, pentru alte motive. I-am disprețuit înfățișarea, modul în care și-a modificat fața, apucăturile, ideologia, pe care o bănuiam în spatele gesturilor, deși nu apucasem să stăm de vorbă…

Așteptîndu-mi cafeaua, în cap mi se zbăteau două fragmente de versete biblice în tensiune unul față de celălalt: ”după Chipul și Asemănarea Sa” (Geneza) și ”el disprețuiește pe cel vrednic de disprețuit” (Psalmi).

Mi-am primit cafeaua și i-am lăsat un semn de carte (pentru care oricum nu găseam locul) cu ceva de genul: ”Jesus loves you!”. S-a uitat la mine… a zîmbit sarcastic și mi-a răspuns: ”I know, man, I know… ”.

Eh, mi-am făcut datoria popească! Eram ușurat cumva. Ar fi trebuit să fac mai mult, așa îmi spunea conștiința, dar… oricum n-ar fi primit, m-am liniștit eu. I-am amintit de Evanghelie, dar am continuat să mă lupt cu disprețul față de acest tînăr. Nu milă, dispreț, în cel mai aproape sens etimologic al cuvîntului.

Pe drum mi-a venit în minte un alt fragment de Scriptură: ”cu puțin mai prejos decît Dumnezeu…”

Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna și stelele pe care le-ai făcut, îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui. (Psalmul 8, 3-6)

Asta este! Atunci m-am luminat, dar eram încă în vinovăția de a fi disprețuit.

Orice ființă umană, indiferent de starea în care este, are o minimă demnitate ontologică, și numai din pricina faptului că există, și anume că este creatură a Domnului, după Chipul și Asemănarea Lui. Da, Chip distrus, Asemănare pierdută, dar plămădeala lui Dumnezeu, țesut în chip atît de miraculos în pîntecele mamei (Psalm 139).

Orice ființă umană, desfigurată de păcat, de boală, de bătrînețe, accidente, demență, schizofrenie, poartă o valoare ontologică intrinsecă și necondiționată de nimic altceva decît de existența însăși.

Împreună cu minunații mei colegi de la Hospice Emanuel îi vedem pe oameni degenerînd uneori în timp de zile, săptămîni sau luni. Chipuri frumoase cîndva, care se urîțesc și se împietresc în vinețeala și gălbeneala morții; oameni puternici odată, care acum depind de o perfuzie și o ploscă; femei frumoase ani în urmă, dar astăzi hăcuite, tăiate, desfigurate; copii luminoși odată, care acum au piele încrețită de bătrîni din cauza deshidratării. Toate acestea sînt consecințe ale păcatului protopărinților noștri, Adam și Eva. Chipul și asemănarea se vor fi pierdut, dar există nădejdea răscumpărării.

Orice ființă umană are minima demnitate a faptului că este purtătoare prin naștere a Chipului și Asemănării. Orice ființă umană poate purta nădejdea răscumpărării spre maxima demnitate la care poate ajunge un om: statutul de copil al lui Dumnezeu.

A venit la ai Săi și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuți nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:11-13)

În alte traduceri ale Psalmului 8 ni se spune ”cu puțin mai prejos decît îngerii… ”. Dacă am vedea un înger… ce întîlnire! Ce mirare! Ce miracol! Ce memorabil!

Dar în fiecare zi ne întîlnim cu Asemănarea și Chipul Domnului în fiecare semen. Da, un Chip distrus și o Asemănare atît de ciopîrțită încît nu mai recunoști și nici măcar nu mai bănui matrița.

Și totuși… dacă pretindem că ne luăm în serios teologia, noi creștinii ar trebui să ne privim semenii cu respect pentru ce sînt, pentru că sînt creatura Celui ce ne este Tată, și pentru ceea ce ar putea deveni, adevărați copii ai lui Dumnezeu și ei alături de noi.