Începutul epocii moderne a fost pentru români o perioadă nefastă. Suzeranitatea otomană, protectoratul rusesc şi pretenţiile celorlalte puteri vecine erau o parte din situaţie. Pe plan intern românii se confruntau cu lipsuri, conducători fanarioţi ce nu căutau binele ţării, accentuând ruptura dintre clasele sociale. Începând însă cu secolul al XIX-lea, zorii se arătau pe cerul întunecat al Țărilor Române.

O şansă extraordinară pentru români a fost rezultatul războiului din Crimeea dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman (1853-1856). Parte a „Chestiunii Orientale”, evenimentul a şocat prin faptul că Marile Puteri ale Europei au susținut Imperiul Otoman. Aceasta pentru a opri veșnica problemă de expansiune a rușilor. Are loc o conferinţă de pace la Paris. Întotdeauna locul conferinţei de pace spune foarte multe despre felul în care se vor decide lucrurile mai departe. Întâlniţi la Paris, învingătorii discută despre problema românească. Până în 1856 au existat foarte multe petiţii, memorii boiereşti și articole ale intelectualilor români în publicaţiile din străinătate. Toate încercau să atragă atenția cu privire la problemele existente. Internaționalizarea problemei românești a devenit însă mai pregnantă după acest război. Ceea ce nu știam despre români sau poate am uitat este că au dovedit că știu cât de importantă este consecvența și puterea de a răbda în a susține un ideal. Zeci de ani de frământări au stat la baza formării națiunii române. Să nu uităm, dragi români, cât de importantă este așteptarea activă. Este frumos să te lupți și să aștepți pentru a atinge un ideal.

Deoarece marile puteri nu ajunseseră la un consens, au decis să ceară părerea românilor. Un an mai târziu, în 1857, au loc întâlniri ale reprezentanţilor românilor numite adunările Ad-Hoc. Cu excepția faptului că în Moldova au fost fraudate şi au trebuit refăcute, românii au cerut ceea ce își doreau de mult timp: unirea într-un stat cu numele de România, neutralitate, autonomie şi un prinţ străin. Românii au îndrăznit să ceară mult. Este atât de important să lupţi pentru un ideal şi să fructifici din plin oportunitatea. Au existat momente în istoria românilor în care nu a trebuit să ne cerem voie să existăm. Românii au spus răspicat ce cred și ce doresc. Poate nu știam asta despre români, că știu să trăiască asumat și pot spune celor din jurul lor cine sunt și ce cred, fără să le fie rușine sau frică.

Chiar dacă un an mai târziu, în 1858, conform Convenţiei de la Paris, românii nu au primit tot ce au cerut, ci doar o unire parţială sub numele de „Principatele unite ale Moldovei şi Valahiei”, totuși ceva extraordinar se întâmplă. Un avânt deosebit l-au avut atunci românii în a găsi soluţii pentru problemele lor. Era o şansă unică, iar românii au ştiut să profite de pe urma acesteia. Aplicând tactica faptului împlinit, românii îl aleg pe Alexandru Ioan Cuza în Moldova pe 5 ianuarie 1859 şi în Țara Românească pe data de 24 ianuarie 1859. Unirea se înfăptuia în persoana domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Alexandru Ioan Cuza a fost un „self made man”, care a luptat pentru un ideal și a rămas ca un reper peste veacuri.

Drumul recunoașterii și consolidării unirii a fost unul greu și anevoios. Cuza a făcut reforme și avea proiecte importante de terminat. Găsind opoziție din partea liberalilor și conservatorilor uniți în „monstroasa coaliție”, Alexandru Ioan Cuza este pus în situația de a abdica în anul 1866. În fața acestei presiuni, el alege calea exilului, folosind o sintagmă ce a rămas peste veacuri: „Să dee Dumnezeu să-i meargă ţării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!”. În an electoral, să nu uităm exemplul oferit de Cuza și să alegem pe cei ce știu să pună idealul național deasupra celui personal.

Lecția unirii se poate exprima într-un singur verset – „Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti: aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11:6).

Să trăiască România!