Ce (mai) înseamnă astăzi ”a fi bărbat”? De unde începem o definiție?

We make men without chests

and expect of them virtue and enterprise.

We laugh at honor

and are shocked to find traitors in our midst.

We castrate

and bid the geldings be fruitful.

C. S. Lewis, The Abolition of Man

Ce (mai) este așadar un bărbat în secolul XXI?

Trebuie să ne întoarcem la ce va fi fost? Știm ce a fost sau proiectăm un fals idealizat romantic? Trebuie să recuperăm ceva sau considerăm că bărbatul contemporan este într-o continuă evoluție, odată cu societatea, și că nu avem de recuperat nimic, că totul este negociabil și fluid?

Așadar, aceasta este prima problemă care trebuie tranșată: ce este și ce nu este ontologizat și ontologizant în momentul în care vorbim de calea bărbăției? Ce anume este supus negocierii și compromisului în sensul cel bun al cuvîntului, dacă totuși identificăm substratul imuabil?

Există acel ceva care îl transformă pe un băiat în bărbat… bărbat adevărat, valabil în orice vreme și oriunde, ceva metaistoric, metacultural, metaetnic? Există, de asemenea, lucruri care merită abandonate, nefiind utile? De ce am mai învăța să tragem cu arcul și să călărim, cînd ne cumpărăm hrana din supermarket și mergem acolo cu mașina? Să mai învățăm să ne apărăm, cînd plătim taxe și avem poliție? Poate că în locul acestor arte perdante, ar trebui să învățăm să negociem mai bine, să învățăm trucurile Forului și artele Agorei? (Grecii și Romanii le învățau pe primele, în cursus honorum, și pe ultimele nu le lăsau nefăcute!) Există o legitimitate în nostalgie, în reîntoarcerea la origini, există posibilitatea vindecării în anamneză și reașezarea temeliilor străbune sau mergem înainte, căutînd progresul?

Un bătrîn a răspuns unui tînăr care folosea o imagine frumoasă, dar pe care n-o gîndise în toate posibilele consecințe: ”atunci cînd ești în noapte și ești înconjurat de ape, trebuie să cauți Steaua Polară și să vîslești cu vîrtute înainte!”. ”Da, a răspuns bătrînul, numai că s-ar putea să descoperi dimineața că ai fost legat de mal, de aceea trebuie să te uiți și înapoi! Dezleagă priponul și apoi vîslește!”

Așadar, ca să ne înțelegem pe noi astăzi, ar trebui să ne uităm la paradigmele care ne-au modelat cultura pînă acum.

Sînt două întrebări: ce este un bărbat și ce face un bărbat? Ce ar putea face el și o femeie nu poate face, pentru că o femeie poate în general să facă cam tot ce poate face un bărbat, ”ba încă ceva în plus, cum spune un prieten, ele pot face și copii și noi nu putem!”. Așadar sîntem în dezavantaj.

Tocmai de aceea imaginea bărbatului, din orice fel de direcție am încerca să o definim, sincronic sau diacronic; istoric, sociologic, psihologic, economic, nu poate fi desprinsă de paradigma complementarității. Sîntem ceea ce sîntem doar în raport, dialog, coexistență și ”simbioză” cu femeia (Vezi personalismul dialogic al lui Martin Buber, Eseul Eu și Tu!). Nu putem, în nicio posibilă, ipostază să izolăm bărbatul pentru a-l defini (decupa) din realitate și a-l diseca pe masa ideilor, fără a-l lipsi de viață.

Un bărbat nu este bărbat doar pentru că are organe genitale masculine, doar pentru că are mai mult testosteron, pentru că are barbă, pentru că se poate împerechea. Unele dintre aceste caracteristici țin de masculinitate, nu de bărbăție. Situația cea mai cumplită în care poate ajunge un băiat este să rămînă doar mascul, fără a deveni bărbat. Devenirea aceasta presupune formare, ucenicie, disciplină, constrîngere, înfrînare, cu alte cuvinte … îmbărbătare. Poate chiar ceva mai radical decît atît, o renaștere!

Va urma…

Photo by Abby Savage on Unsplash