Ce este și ce nu este știința (II)

Chiar și metodele științifice se bazează pe angajamente substanțiale. După cum au susținut Alvin Plantinga și alții, „naturalismul metodologic” exclude anumite categorii de adevăr din domeniul „științei”. Plantinga pune o întrebare evidentă: În încercarea de a înțelege realitatea, oamenii de știință nu ar trebui să se folosească de tot ceea ce știu, inclusiv de adevăruri precum „Cuvântul s-a făcut trup”? Metodele științifice fac presupuneri teologice. În măsura în care depinde de conceptul de „lege naturală”, știința acceptă implicit existența unui dătător de legi. Uneori, o metodă este teologică prin faptul că este antiteologică. „Dumnezeu este irelevant pentru acest fenomen” și „toate lucrurile nu se unesc în Fiul” sunt afirmații teologice.

În al treilea rând: Știința este contestată. Rareori există un astfel de lucru ca Știința. Chiar și atunci când există un consens, acesta nu este permanent. Thomas Kuhn a fost criticat, dar descrierea sa a schimbării științifice încă sună adevărată. Știința se desfășoară sub o „paradigmă” care este adesea foarte productivă. Cu toate acestea, nicio paradigmă nu cuprinde toate datele și, în timp, știința normală generează anomalii care nu pot fi explicate de teoriile actuale. Apare un geniu care propune o nouă paradigmă care cuprinde vechea paradigmă, dă sens anomaliilor și produce o nouă normalitate. Știința este modificabilă prin concepție.

În al patrulea rând: Știința este politică. Matthew B. Crawford a evidențiat decalajul dintre sursa autorității publice a științei și practica sa reală. Opinia științifică este de încredere deoarece oamenii de știință sunt considerați ca fiind dezinteresați, apolitici, eroici căutători ai adevărului. De fapt, marea știință este o mare afacere, adesea dependentă de mari subvenții guvernamentale. Nu poți construi un generator de particule în magazia din spate. Cei care scriu proiecte de granturi știu cine ține sforile pungii.

Al cincilea: Știința este limitată. Ea nu a răspuns – și, în forma sa actuală materialistă și antiteologică – nu poate răspunde la întrebări fundamentale despre realitate. Cum a început viața? De unde provine conștiința? Știința materialistă este în cele din urmă incoerentă. Ea nu poate explica cum o lume mecanicistă de materie + mișcare, fără scop sau intenție, produce o ființă precum omul de știință, o ființă materială cu intenție și scop. De ce există ceva și nu nimic? Cosmologii evoluționiști spun că lumea apare din „nimic”. La o privire mai atentă, „nimic” se dovedește a fi ceva până la urmă, o combinație de spațiu gol și legi naturale. Acest lucru nu face decât să împingă întrebarea înapoi cu o treaptă: de unde au apărut spațiul gol și legile?

În cele din urmă: Știința nu este opusul religiei. Nu există un conflict peren și titanic între știință și religie, deoarece însăși distincția dintre știință și religie este de origine destul de recentă. După cum a subliniat Peter Harrison în mai multe studii, știința și religia erau complet împletite în Evul Mediu occidental; ordinea fenomenelor și ordinea cauzelor fizice se suprapuneau în întregime. În timpul revoluției științifice, oamenii de știință, pentru a se proteja de controlul bisericii, au format granițe pentru a împărți religia-știință medievală în teritorii distincte. Secretul jenant este că noțiunea că știința naturală ar trebui să fie eliberată de religie a fost un produs al schimbărilor medievale târzii în teologia naturii. Dacă oamenii de știință își revendică acum propriul teritoriu, este pentru că teologia creștină l-a lăsat moștenire.

Știința nu oferă o descriere completă și incontestabilă a realității. Acest lucru nu o face inutilă, dar înseamnă că vom folosi știința în mod greșit atât timp cât vom interpreta greșit ceea ce este și ceea ce nu este.

Un text de Peter J. Leithart pentru First Things