Adepții paradigmei reîntoarcerii la origini propun cîteva modele ancestrale precum: bărbatul drept garant al supraviețuirii biologice, bărbatul-vînător, aducător de provizii pentru casă, cel care asigură perpetuarea clanului pe care și l-a creat și supus în jurul său, prin aprovizionarea zilnică. De asemenea, alături de acesta, ni se propune, în cumul de funcții, bărbatul-soldat, luptător, apărător al vieții și comunității umane în general, cel care dă siguranță. În vreme de pace, acesta își schimbă hainele și devine bărbatul cultivator, cel care se ocupă de creștere, de meșteșug cu măiestrie, apoi devine creator de cultură în sens spiritual.
Bărbatul ”împerecheat” cu succes are curaj, este viteaz, își alege bine bătăliile și plănuiește cum să le termine în așa fel încît să se întoarcă acasă. Își asumă responsabilitățile, își asumă consecințele, are un cod al onoarei, culminînd cu imaginea cavalerului medieval, care a ajuns la climax, ca idee, în perioada romantică. O fantasmă! Acest tip de bărbat trebuie să își țină în frîu patimile. Trebuie să fie puternic fizic; puternic din punct de vedere emoțional. Trebuie să fie integru, om de cuvînt și apărător al adevărului. Este un portret frumos, dar greu de calchiat. Este posibil? Mai putem întrupa asemenea modele? Mai sînt ele necesare sau apreciate?
Este interesantă mutația pe care un adjectiv a suportat-o în limba română. Spunem: este o fată virtuoasă, adică pură, virgină, fidelă unor principii morale, deși etimologia ne duce în exclusivitate spre atribute care ar aparține bărbaților. Oare în așa fel să ne contrazică realitatea încît să producem astfel de schimbări de arie semantică? Atît de instabili și infideli, departe de puritate și abstinență, încît atribuția să fie sinonimă cu fecioria?
Un bărbat trebuie să fie vîrtos, Etimologia cuvîntului virtute1 este legată de vir (lat.). De aici avem și vîrtos, puternic, dar și virtuos, curat, pur, fidel din punct de vedere sexual. De asemenea, vîrtute înseamnă bărbăție, curaj, vrednicie.
Dacă ne-am uitat la modelele trecutului, există vreun arhetip, vreun model primordial după care putem reconstrui imaginea bărbatului așa cum ne-am dori-o și noi și cum ar dori-o femeile prețuite din viața noastră?
Pentru noi, creștinii, există această tensiune dintre vechiul Adam și Noul Adam, despre care vorbește Apostolul Pavel. Vechiul Adam este căzut catastrofal, depravat total. El este răscumpărabil doar prin și în Isus Cristos, Noul Adam, din care ne vin toate resursele, toată puterea de a fi și de a face altfel.
Am stabilit deja că bărbăția din punct de vedere biblic nu poate fi constituită doar din calități precum ar fi curajul, curăția morală, integritatea, forța fizică și morală, înfrînarea, sobrietatea sau autocontrolul sau capacitatea de a suferi pentru ceilalți. Toate acestea le poate împlini și cu mai mult succes uneori o femeie.
Ce se schimbă radical în creștinism în ceea ce privește bărbăția autentică, biblică, cristică, cruciforă, cristocentrică este capacitatea de a iubi diferit, într-un mod în care Apostolul îl descrie în 1 Corinteni 13 și în Efeseni, capitolul 5. În Cristos se schimbă natura noastră și se schimbă capacitatea noastră de a iubi într-un mod nou, ca o ființă răscumpărată prin dragoste.
Dacă vechiului bărbat din nou îi vine în mod natural să ceară iubire în mod egoist, satisfacție sexuală, apreciere, supunere, împlinirea tuturor nevoilor fizice, cel răscumpărat de Cristos primește puterea de a iubi sacrificial, măcar ca pe sine însuși, dar și mai mult decît atît, pînă la moarte, precum Cristos Biserica.
Să aveți în voi gîndul acesta care era și în Cristos Isus! Filipeni 2.
În loc de tiparele ancestrale pe care tradiția ni le oferă, bărbatul-vînător, bărbatul-soldat și bărbatul-cultivator, Cristos ni se oferă ca Preot, Profet și Rege. Este o schimbare de paradigmă radicală.
Prin aceste trei ipostaze, orice bărbat care, precum spune Pavel, nu mai trăiește el, ci trăiește Cristos în el și el, la rîndul lui, prin Cristos viețuiește, poate acoperi toate ”funcțiile” de aprovizionare, protecție, cultivare într-un mod care trece dincolo de așteptările cele mai înalte. Modelul cristic este modelul suprem de bărbăție, model pe care orice femeie din lumea aceasta și l-ar dori. Dacă l-am întrupa, chiar și cele mai efervescente feministe ar admite că asta este tot ce își doresc de fapt.
Bărbatul ca preot își cheamă familia spre un adăpost spiritual, își conduce ”clanul” într-o călătorie metafizică, are grijă de nevoile spirituale ale celor pe care trebuie să îi slujească, nu să îi stăpînească. Atitudinea de preot–sacrificiu, de profet-împlinitor, de rege-slujitor, toate acestea sînt derivate din portretul lui Cristos, care nu subjugă Mireasa, nu se folosește de Ea, ci se dă pe Sine pentru Ea. Isus este profetul care a venit să împlinească Legea și să ne-o interpreteze: ”ați auzit că s-a zis, dar Eu vă zic … ” și a interpretat-o cu însăși viața Sa. A venit ca Împărat, dar S-a dezbrăcat de hainele Sale și a spălat picioarele ucenicilor.
Iată ce nu i se cere niciunei femei în creștinism (și dacă i se cere este doar creștinism cultural, nu biblic), acest tip de comportament sacrificial, complet împotriva și contra naturii noastre masculine, care este un munte de egoisme, este cerut doar bărbatului și numai El poate să împlinească acestea răstignindu-și firea pămîntească prin Cristos. ”Căci nu mai trăiesc eu… (în vechiul meu Adam), ci Cristos (noul Adam) trăiește în mine … ”
Va urma…
Photo by Abby Savage on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter