Câteva gânduri despre război-meditație din Genesa 14

„Un glas zice: «Strigă!»-Și eu am răspuns: «Ce să strig?» «Orice făptură este ca iarba și toată strălucirea ei ca floarea de pe câmp. Iarba se usucă, floarea cade, când suflă vântul Domnului peste ea.»-Într-adevăr, poporul este ca iarba: iarba se usucă, floarea cade, dar Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:6-8). Apostolul Petru va citat textul din Isaia, amintindu-le destinatarilor săi relevanța veșnică a Cuvântului și adăugând o scurtă, dar însemnată clarificare: „Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:25b).

Convinși, la rândul nostru, de relevanța permanentă a Scripturilor, vom posta și anul acesta, pe platforma Edictum Dei, meditații pe marginea unor texte biblice. Vom urma programul de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M’Cheyne. Valoarea acestui program a fost  dovedită în curgerea timpului. În general, programul presupune citirea zilnică a patru capitole. De cele mai multe ori, ne vom opri asupra unuia dintre ele. Unul dintre textele citite azi a fost Genesa 14.

La prima vedere, textul nu pare foarte promițător și tindem să trecem repede peste el. În ciuda aparențelor, textul este cât se poate de relevant pentru vremurile pe care le traversăm, pentru că ne pune înainte o realitate cu care lumea noastră se confruntă tot mai des în ultimii ani: războiul. Să facem câteva observații:

În primul rând, trebuie să înțelegem că războiul este o realitate care va fi prezentă în lumea noastră până la final. Au existat de-a lungul timpului viziuni naive care susțineau că odată cu „progresul” societății, oamenii se vor lumina, iar războiul nu va mai fi cunoscut decât din amintiri. Fals! Progresul nu doar că nu duce la încetarea războiului, ci, dimpotrivă, conduce la intensificarea acestuia. Printre altele, progresul științific înseamnă nu doar medicamente mai eficiente, spitale mai bine dotate sau școli luminate, ci și armament mult mai sofisticat. Arme care vor secera mult mai multe vieți decât o făceau cele de dinaintea progresului. O vor face de la distanță, fără să mai împovăreze conștiința atacatorului și fără să îi mai testeze curajul.

Da, războiul va fi o realitate permanentă, pentru că acesta nu este cauzat de ceea ce se numește „înapoiere” și nici nu este anulat de ceea ce se numește „progres”. Războiul, ca orice alt conflict, este generat de inima rea, coruptă a omului, inimă care este înclinată mereu spre rău. Răul de acolo se manifestă adeseori prin setea de putere, de stăpânire, prin dorința de a-i domina pe ceilalți.  Tocmai de aceea, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, rugăciune adeseori rostită în perioada Postului Mare spune, printre altele, „duhul…iubirii de stăpânire nu mi-l da mie.”

În al doilea rând, trebuie să înțelegem, din nou, că lumea noastră este un loc foarte nesigur. Ar fi trebuit să înțelegem deja acest lucru în perioada prelungită de pandemie, dar iată că avem șansa să îl învățăm din nou. Războiul ne arată cât de fragilă este viața pe care o credem atât de sigură; cât de înșelători sunt oamenii de care ne legăm speranțele; cât de nestatornice sunt bunurile de care ne-am ancorat fericirea și semnificația.

Chiar dacă textul biblic ne mai vorbește despre violență conflicte, Genesa 14, textul citit azi, este primul în care ne este descris un conflict armat (evident, ținând cont de tehnologia militară a acelor vremuri!) între popoare. Coaliția militară formată acolo cucerește cetatea și împăratul de care Lot, nepotul lui Avram își legase speranțele. Acea „grădină bine udată”, acea câmpie mănoasă care semăna cu Edenul (vezi Genesa 13) se dovedește extrem de nesigură. Vrăjmașii se năpustesc și, într-un singur raid nimicitor, Lot este răpit împreună cu toți cei dragi și cu toate avuțiile.

În același timp, o astfel de vreme ne amintește să ne legăm din nou inima și nădejdea de „Împărăția care nu poate fi clătinată” (vezi Evrei 12). În cele din urmă, Împărăția lui Dumnezeu este singurul loc statornic, în care inima se simte în siguranță. Să o căutăm înainte de orice altceva!

În al treilea rând, războiul, ca orice altă perioadă de încercare, testează caracterul nostru. Să nu așteptăm, așa cum au făcut mulți în cazul pandemiei, ca pur și simplu să treacă. Să nu facem din scăparea pielii prioritatea noastră supremă. Vremea de război ar trebui să ne facă mai sensibili. Iată această realitate paradoxală: cea mai traumatizantă și crudă realitate, războiul, poate să facă inima noastră mai bună și mai simțitoare!

Revenind la episodul din Genesa, vestea nenorocirii lui Lot nu îl lasă indiferent pe Avram, care decide să acționeze și să își salveze nepotul. Avram este omul credinței, omul care așteaptă cetatea de sus, dar, în același timp, acționează pentru binele fratelui său încă de aici de pe pământ.

În al patrulea rând, fiecare război ar trebui să se constituie ca un avertisment, ca un imbold la pregătire pentru viitor. Dezlănțuirea mâniei oamenilor, manifestată prin război, este cumplită, dar revărsarea mâniei divine peste cei nepregătiți va fi mai grozavă. Întorcându-ne la Genesa 14, înțelegem că atacul coaliției împăraților asupra Sodomei a fost cumplit. A fost însă doar un avertisment. Peste doar câteva capitole, citim că Dumnezeu, Supremul Împărat, a rostit judecata finală asupra cetății atacate acum de alți împărați, și S-a grăbit să o aducă la îndeplinire. Cartea Apocalipsa ne vorbește despre acei oameni care vor ruga stâncile să cadă peste ei, pentru a scăpa de „mânia Mielului” (vezi Apocalipsa 6).

Dincolo de toate evoluțiile geo-politice ale momentului, să nu pierdem din vedere cel mai important lucru: împăcarea cu Dumnezeu! Singurul mod în care aceasta se poate realiza este prin Evanghelie, Evanghelia care are în centru pe Hristos și pe El răstignit. Evanghelia rămâne nădejdea noastră în vremurile bune și în vremurile tulburi, cum sunt cele pe care le traversăm.