Finalul capitolului 4 din cartea Faptelor pune înaintea noastră o imagine idilică a bisericii: „Mulțimea celor ce crezuseră era o inimă și un suflet. Niciunul nu zicea că averile lui sunt ale lui, ci aveau toate de obște. Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului Isus. Și un mare har era peste toți. Căci nu era niciunul printre ei, care să ducă lipsă; toți cei ce aveau ogoare sau case le vindeau, aduceau prețul lucrurilor vândute și-l puneau la picioarele apostolilor; apoi se împărțea fiecăruia, după cum avea nevoie” (Fapte 4:32-35). Două episoade din capitolele 5 și 6, citite ieri și azi, în cadrul programului de citire a Bibliei alcătuit de Robert Murray M‘Cheyne, ne aduc însă cu picioarele pe pământ. Da, pe pământ, unde biserica se luptă pentru desăvârșire, dar conștientizează într-un mod cât se poate de dureros că încă nu și-a atins menirea.
Nu vom mai zăbovi relatând detaliile celor două episoade care, sunt convins, ne sunt bine cunoscute. Fapte 5 ne prezintă un cuplu, Anania și Safira, care minte, încercând să pretindă că este ceea ce nu este. Fapte 6 ne prezintă o serie de nemulțumiri care apar în mijlocul evreilor vorbitori de limba greacă. Aceștia protestează, convinși fiind că văduvele lor sunt nedreptățite la împărțirea ajutoarelor zilnice. Detaliile relatărilor pot fi observate în cele două capitole. Aici ne vom mărgini la a formula câteva aplicații:
În primul rând, nici biserica de la început nu a fost perfectă, nu a fost scutită de conflicte, păcat și tot felul de imperfecțiuni. Adeseori afirmăm că „dorim să ne întoarcem la începuturi.” Cele două episoade ne obligă să nuanțăm această afirmație.
În al doilea rând, să notăm onestitatea autorului biblic. Istoria bisericii nu este genul de relatare care modifică realitatea istorică sau elimină elementele negative pentru că „nu dau bine.” Cred că noi, creștinii de azi, care adeseori ne străduim să proiectăm o imagine perfectă a bisericilor noastre, am avea multe de învățat de aici.
În al treilea rând, păcatul lui Anania și al Safirei nu este unul dintre păcatele pe care noi le-am cataloga ca fiind grave. În cele din urmă, aceștia nu fură banii. „Bine că au dat cât au dat”, am spune noi, atât de grabnici în a ne complimenta sponsorii. Perspectiva divină este (și cu această ocazie!) diferită.
În al patrulea rând, nu orice fel de unitate este de dorit. Unitatea bisericii primare este subliniată puternic în primele capitole din Fapte, dar textul de față ne pune înainte unitatea nelegiuită a acestei familii: „«Cum de v-ați înțeles între voi să ispitiți pe Duhul Domnului?»”, întreabă uluit apostolul Petru.
În al cincilea rând, privind la episodul relatat în Fapte 6, înțelegem că nemulțumirile sunt generate de împărțirea, neechitabilă în ochii unora, a bunurilor materiale. Niciodată nu putem fi prea atenți sau cu băgare de seamă în aceste domenii care pot afecta grav mărturia bisericii.
În al șaselea rând, chiar dacă problemele apar, apostolii nu abandonează lucrarea de întrajutorare. Aceștia nu afirmă că lucrarea nu este potrivită, ci faptul că „nu este potrivit pentru noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu, ca să slujim la mese” (Fapte 6:2). Lucrarea de întrajutorare trebuie să continue, dar apostolii știu că nu aceasta este lucrarea lor (a apostolilor) prioritară. Iată oameni care își înțeleg chemarea și care nu permit nici chiar unei lucrări bune să îi împiedice. Mai mult, ei înțeleg că nu pot să facă lucrarea singuri, așa că apelează la oameni de caracter, înțelepți și cu o bună reputație pentru a-i ajuta.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter