Ce bucurie mare aduce venirea pe lume a unui copilaș! Ce sentiment mai înălțător decât acela de a-ți ține în brațe copilașul pentru prima dată! Bineînțeles, după nașterea copilașului urmează o perioadă plină de greutăți și privațiuni! Părinții trebuie să se scoale adeseori noaptea. Trebuie să aibă grijă să hrănească și să îmbrace copilașul, să îi facă baie și multe altele. După o bună bucată de vreme, copilașul va produce mare bucurie atunci când face primul pas și când va rosti primul cuvânt. După câțiva ani, bebelușul devine un copilaș care umblă, care știe să mănânce singur ceea ce i se pune înainte și să vorbească. Anii trec, iar copilașul devine un copil care merge acum la școală, unde stă câteva ceasuri bune fără părinți. Va începe să meargă chiar în excursii, unde trebuie să se descurce cu hainele, cu sandviciurile și alte lucruri de genul. Ca să nu mai lungesc vorba, copilul devine adolescent, mai apoi tânăr și om matur care, la rândul lui, își va întemeia propria familie și își va crește proprii copii. În cele din urmă, el va fi acela care își va asista părinții, atunci când aceștia devin neputincioși.
Din păcate însă, există și acele situații extrem de dureroase, dar reale, când, din cauza unei boli sau din cauza unui accident, copilul nu crește. Anii trec, dar dezvoltarea, maturizarea nu se arată. Uneori este vorba despre afecțiuni în care corpul se dezvoltă, dar mintea rămâne de copil. O minte de trei-patru anișori în trupul unui adult de treizeci-patruzeci de ani. Am întâlnit cu toții astfel de situații și nu putem decât să le arătăm acestor oameni dragostea noastră și să îi încurajăm pe părinții acestor copii în toate modurile posibile.
Am făcut această lungă introducere, pentru că situația descrisă mai sus este foarte des întâlnită atunci când vorbim despre maturizarea spirituală a credincioșilor născuți din nou. Dacă maturizarea fizică și intelectuală sunt ușor de observat și produc consternare, imaturitatea spirituală rămâne adeseori neobservată și nu este nicidecum percepută ca o dramă.
Autorul Epistolei către Evrei se află în mijlocul unui argument complex despre Domnul nostru Isus Hristos care „a fost numit de Dumnezeu Mare Preot «după rânduiala lui Melhisedec»” (vezi v. 10). Întrerupe însă argumentul pentru că este lovit de o realitate dureroasă – imaturitatea credincioșilor cărora le este adresată epistola: „Asupra celor de mai sus avem multe de zis și lucruri grele de tâlcuit, fiindcă v-ați făcut greoi la pricepere” (vezi v. 11). Credincioșii sunt comparați cu niște copilași care încă nu pot consuma hrană solidă, pentru că organismul lor nu poate procesa deocamdată decât laptele: „Ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare” (vezi v. 12).
La fel ca în orice alt domeniu al vieții, pruncia este o etapă normală a vieții, dar aceasta trebuie depășită. Există ceea ce autorul numește „adevărurile începătoare ale lui Hristos” (6:1). Credința creștină nu este adresată doar unor elite intelectuale. Evanghelia mântuitoare poate fi pricepută și acceptată și de cei simpli, de cei neștiutori, după cum afirmă Însuși Domnul nostru în Matei 11:25-26. Chemarea însă este ca, după ce am primit cuvântul mântuitor, să creștem în cunoașterea adevărului. Credința creștină nu presupune doar creșterea în caracter și în fapte bune, ci inclusiv creșterea în cunoaștere, după cum subliniază autorul în Evrei 5. Există astăzi preconcepția conform căreia doctrinele credinței creștine întunecă mintea, aruncând-o în înapoiere. („Ce vrei? Să ne întoarcem în Evul Mediu?”, se va spune adeseori. În paranteză fie spus, afirmația e făcută de oameni care nu cunosc nici Credința Creștină, nici Evul Mediu!). Nimic mai fals! Credința creștină are la bază Revelația, care presupune folosirea Rațiunii pentru a fi deslușită!
A rămâne un credincios imatur în ce privește cunoașterea adevărului implică și pericole. „Oamenii mari”, arată v. 14, știu „să deosebească binele și răul”. Un credincios imatur va fi ușor amăgit și va cădea pradă învățăturilor false, pentru că nu are discernământ. Trăim vremuri în care acestea sunt proliferate într-o cantitate și cu o viteză uluitoare, prin intermediul Internetului.
Un ultim lucru: un credincios imatur va deveni o problemă pentru biserica locală din care face parte. „Voi trebuia demult să fiți învățători!”, afirmă autorul în v. 12. Mersul normal al lucrurilor, în biserică, este ca cei care devin credincioși să fie ajutați să se maturizeze de către cei maturi. După ce au trecut prin procesul de maturizare, aceștia vor fi în stare să îi ajute, la rândul lor, pe noii credincioși să crească și să se dezvolte armonios. Ce se întâmplă însă când biserica ajunge să fie formată din copii la care se adaugă mereu alți copii? Nu e un mare secret. Trebuie să privim doar câteva clipe în jurul nostru. Să privim și să facem ce putem.
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter