Săptămâna aceasta, “The Guardian” a declarat că liderul Camerei Comunelor, conservatoarea Penny Mordaunt, a scris o scrisoare către episcopul ei local, solicitând ca Biserica Anglicană să folosească Sinodul General ce va urma pentru a-și schimba poziția privind căsătoria între persoanele de același sex. Ea a arătat că încăpățânarea Bisericii de a nu sprijini căsătoria între persoane de același sex este în dezacord cu legea civilă a țării și cu acceptarea acestor uniuni de către Biserica Scoției (Presbiteriană) și Biserica Episcopaliană a Scoției. În plus, ea a argumentat că poziția Bisericii continuă să provoace “durere și traume” multor persoane LGBTQ + și le face să se simtă ca cetățeni de mâna a doua.
Scrisoarea și răspunsul celorlalți membri ai Parlamentului, evidențiat în raportul publicației “The Guardian”, oferă multe introspecții interesante ale culturii britanice (și occidentale) contemporane. “Trauma”, de exemplu, este unul dintre cuvintele care au fost supuse inflației în ultimul deceniu. Mai demult, se folosea în cazul unor răni corporale foarte grave. Acum, se pare ca funcționează ca un termen amplu, folosit excesiv pentru a descrie orice experiență emoțională care poate face o persoană să se simtă într-o anumită măsură inconfortabil. Dacă persoanele LGBTQ+ sunt într-adevăr “traumatizați” de faptul ca legăturile lor nu sunt sanctificate de o instituție irelevantă cultural și social pentru majoritatea englezilor încă de când eram eu la școală, în anii 1980, atunci mă tem că standardul pentru “trauma” coboară la un nivel subteran. Probabil că ar trebui să declarăm acest termen ca fiind trivializat și o insultă la adresa celor cu adevărat traumatizați.
În al doilea rând, ne întrebăm ce mai exact este conservatorismul, dacă Mordaunt reprezintă Partidul Conservator. Fenomenul Trump a indicat un faliment al ideilor în discursul politic, prosperând pentru un scurt timp într-o lume în care stânga era detașată de realitatea preocupărilor majorității oamenilor și o dreaptă care părea să se definească pur și simplu prin reacție. Dar Trump se estompează, la fel ca și momentul care a oferit britanicilor Brexit. Ce au conservatorii de oferit pentru viitor? Puțin mai mult, se pare, decât pietățile progresiste acoperite cu un strat traditionalist. Ce anume doresc ei să conserve? Nu prea mult, dacă Mordaunt este reprezentativă (și ca lider al Camerei, ea nu este un outsider politic). Conservatorismul reprezentat de Penny Mordaunt pare să fi adoptat principiile de bază ale anti-conservatorismului.
În al treilea rând, Biserica Angliei este biserica oficială și, prin urmare, trebuie să țină cont de opiniile clasei politice. Are o poziție importantă în legea și viața engleză, chiar dacă bisericile parohiale și catedralele sale sunt irelevante pentru majoritatea indivizilor. Și acest statut înseamnă că există o așteptare ca valorile și practicile sale să le reflecte pe acelea ale societății în ansamblu. Prin urmare, scrisoarea lui Penny Mordaunt, deși fără îndoială scandaloasă pentru anglicanii ortodocși, totuși are sens. Și în privința altor probleme – de exemplu, ordinarea femeilor – Biserica a obișnuit să se conformeze moravurilor și așteptărilor societății engleze în ansamblu.
În lumina acestor lucruri, a fost surprinzător faptul că episcopii anglicani au rămas ferm pe poziția lor în privința căsătoriei între persoanele de același sex când au votat săptămâna aceasta. Rezultatul este oarecum limitat: episcopii au votat, de asemenea, pentru permiterea binecuvântărilor și rugăciunilor pentru parteneriatele civile ale persoanelor de același sex și pentru emiterea unor scuze viitoare pentru păcatele din trecut față de persoanele LGBTQ+. Cu toate acestea, Arhiepiscopul de Canterbury, Justin Welby, este aparent încântat:
“Acest răspuns reflectă diversitatea de viziuni din Biserica Anglicană asupra chestiunilor de sexualitate, relații și căsătorie. Mă bucur de această diversitate și primesc cu bucurie acest mod de a o reflecta în viața bisericească. Sper că va putea oferi o cale prin care Biserica Anglicană să spună public și fără echivoc tuturor creștinilor și în special persoanelor LGBTQI+ că sunt bineveniți și sunt o parte prețioasă din trupul lui Cristos.”
Sau, ca să parafrazăm în cuvintele lui Neville Chamberlain, “Pace pentru timpul nostru”.
Soluția nu este, bineînțeles, o soluție reală. Distincțiile fine – în special distincțiile fine care încearcă să îndulcească opoziția dintre consensul contemporan cultural și crezul creștinătății cu privire la căsătoria persoanelor gay – au puține șanse de a rezista o perioadă lungă de timp.
Biserica Anglicană va fi constrânsă cu privire la această problemă din două direcții. Avem evidenta constrângere doctrinală internă. A binecuvânta și a te ruga pentru ceva înseamnă a recunoaște că acel lucru reprezintă un bine religios la un anumit nivel. Dacă parteneriatul civil între persoanele de același sex este doar o prietenie legal formalizată, nu este necesară binecuvântarea și rugăciunea bisericii pentru parteneriat. Binecuvântarea și rugăciunea pentru prietenie ar fi îndeajuns. Însă Biserica Anglicană știe că parteneriatul civil nu este o prietenie formalizată. Mai degrabă, episcopii apelează la acesta ca la “o a treia cale”, care le permite să ofere opoziției ceva în schimbul tolerării poziției lor tradiționale, ajungându-se la permiterea căsătoriei între persoanele de același sex în toate aspectele în afară de cel propriu-zis. Dacă astfel de parteneriate sunt legitime, de ce să le negăm statutul de căsătorie? Dacă nu sunt legitime, de ce să le binecuvantăm? După cum Arhiepiscopul Welby știe prea bine, progresiștii nu privesc această a “treia cale” ca o opțiune, și nici nu au privit-o astfel de mulți ani. Pace pentru timpul nostru, poate, însă pariez că nu pentru multă vreme.
În al doilea rând, va exista presiunea externă care va înainta în prim plan problema destabilizării. Activiștii LGBTQ+ nu vor accepta un compromis. Într-adevăr, Jayne Ozanne, o militantă LGBTQ+, a descris la scurt timp atitudinea episcopilor ca fiind “absolut detestabilă”, afirmație susținută cu referința inevitabilă la termenul “traumă”. Intervenția lui Penny Mordaunt ar putea fi puțin mai mult decât o afișare a unui emotivism fad, însă ea este liderul Camerei Comunelor, nu a unei instituții marginale inutile. Alții deja cer îndepărtarea exonerării religioase a Bisericii sub directiva egalității la șanse. Aceasta nu ar trebui să fie o surpriză: exonerările religioase sunt tot atât de puternice pe cât este noțiunea că religia este bună pentru societate. Nicio persoană aflată la putere nu se așteaptă ca religiile sa o folosească cu scopul cu care au fost făcute, un astfel de comportament va fi considerat mereu inacceptabil. Iar pontifii culturii contemporane, cu siguranța, nu consideră etica sexuală creștină tradițională a fi altceva decat dăunătoare.
A legifera separarea Bisericii de stat ar fi o procedură complicată și îndelungată, și în cele din urmă s-ar putea să nu merite efortul, având în vedere semnificația strict ceremonială a Bisericii Anglicane pentru mulți oameni. Însă va fi o chestiune aprinsă în următorii ani. Iar soarta Bisericii Anglicane va fi un model pentru bisericile din Occident, oficiale sau nu. Încercările de a mulțumi războinicii culturali prin distincții fine, scuze retorice și flecăreală nesfârșită despre justiția socială nu ne va salva mai mult decat îl va salva pe Arhiepiscopul Welby binecuvântarea parteneriatelor civile. Când vine vorba despre legile culturii progresive, cel care se face vinovat de încălcarea uneia este vinovat de încălcarea tuturor.
Carl R. Trueman, First Things
Photo by Sean Kuriyan on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează