Ayaan Hirsi Ali: De ce sunt creștină acum

Cu un an înainte, condamnasem public atacurile teroriste ale celor 19 bărbați care deturnaseră avioanele de pasageri pentru a se ciocni cu turnurile gemene din New York. Făcuseră acest lucru în numele religiei mele, islamul. Eram musulmană pe atunci, deși nu una practicantă. Dacă am condamnat cu adevărat acțiunile lor, atunci care era poziția mea? Principiul de bază care a justificat atacurile era, până la urmă, unul religios: Jihadul sau de război sfânt împotriva necredincioșilor. Era posibil pentru mine, ca și pentru mulți alți membri ai comunității musulmane, să mă distanțez pur și simplu de acțiune și de consecințele oribile ale acesteia?

La acea vreme, mulți lideri proeminenți din Occident – politicieni, cercetători, jurnaliști și alți experți – au insistat că teroriștii erau mânați de alte motive decât cele pe care ei și liderul lor, Osama Bin Laden, le articulaseră atât de clar. Așadar, islamul avea un alibi.

Această găsire de scuze nu a fost doar condescendentă față de musulmani, ci le-a oferit multor occidentali șansa de a se retrage în negare. A da vina pe erorile politicii externe americane era mai ușor decât a contempla posibilitatea confruntării cu un război religios. Am observat o tendință similară în ultimele cinci săptămâni, când milioane de oameni care simpatizează cu situația dificilă a locuitorilor din Gaza au încercat să explice atacurile teroriste din 7 octombrie ca fiind un răspuns justificat la politicile guvernului israelian.

Când am citit cartea lui Russell, am constatat că disonanța mea cognitivă s-a atenuat. A fost o ușurare să adopt o atitudine de scepticism față de doctrinele religioase, să renunț la credința mea în Dumnezeu și să declar că o astfel de entitate nu există. Iar cel mai bun lucru dintre toate, puteam respinge existența iadului și pericolul pedepsei veșnice.

Afirmația lui Russell potrivit căreia religia se bazează în primul rând pe frică mi se potrivea. Trăisem prea mult timp cu teroarea tuturor pedepselor cumplite care mă așteptau. Deși renunțasem la toate motivele raționale pentru a crede în Dumnezeu, acea teamă irațională de focul iadului încă persista. Concluzia lui Russell a venit ca o oarecare ușurare: “Când voi muri, voi putrezi.”

Pentru a înțelege de ce am devenit atee acum 20 de ani, trebuie mai întâi să înțelegeți ce fel de musulmană am fost. Eram adolescentă când Frăția Musulmană a pătruns în comunitatea mea din Nairobi, Kenya, în 1985. Nu cred că înțelesesem nici măcar practica religioasă înainte de venirea Frăției. Suportasem ritualurile plictisitoare și inutile de purificare, rugăciuni și post.

Predicatorii Frăției Musulmane au schimbat acest lucru. Ei au trasat o direcție: calea dreaptă. Un scop: să lucrez pentru a fi primită în paradisul lui Allah după moarte. O metodă: manualul de instrucțiuni al Profetului cu ce trebuie și ce nu trebuie făcut – halal și haram. Ca un supliment detaliat la Coran, hadeeth a explicat cum să pui în practică diferența dintre bine și rău, Dumnezeu și diavolul.

Predicatorii Frăției ne-au arătat totul. Ne-au dat de ales. Să ne străduim să trăim după manualul Profetului și să culegem recompensele glorioase în lumea de dincolo. Pe acest pământ, cea mai mare realizare posibilă era să mori ca martir de dragul lui Allah.

Alternativa, complăcându-ne în plăcerile lumii, era să atragem mânia lui Allah și să fim condamnați la o viață veșnică în focul iadului. Unele dintre “plăcerile lumești” pe care le denigrau includeau cititul de romane, ascultatul de muzică, dansul și mersul la cinema – toate acestea fiind lucruri pe le adoram, dar îmi era rușine să recunosc.

Cea mai izbitoare calitate a Frăției Musulmane a fost capacitatea lor de a mă transforma pe mine și pe ceilalți adolescenți din credincioși pasivi în activiști, aproape peste noapte. Nu doar spuneam lucruri de pe buze sau ne rugam: acționam. Ca fete, am îmbrăcat burka și am jurat să renunțăm la moda occidentală și la machiaj. Băieții își lasau barba să crească cât mai mult cu putință. Purtau tawb-ul alb, asemănător rochiei, specific țărilor arabe, sau aveau pantalonii scurtați deasupra gleznelor. Ne înpărțeam în grupuri și ne ofeream serviciile în scop caritabil pentru săraci, bătrâni, handicapați și cei slabi. Îi îndemnam pe ceilalți musulmani să se roage și le ceream nemusulmanilor să se convertească la islam.

În timpul sesiunilor de studiu islamic, împărtășeam cu predicatorul responsabil de sesiune grijile noastre. De exemplu, ce ar trebui să facem cu prietenii pe care îi iubeam și cărora ne simțeam loiali, dar care refuzau să accepte dawa (invitația noastră la credință)? Ca răspuns, ni s-a reamintit în mod repetat despre claritatea instrucțiunilor Profetului. Ni s-a spus fără echivoc că nu puteam fi loiali lui Allah și lui Mohammed și, în același timp, să ne păstrăm prietenia și loialitatea față de necredincioși. Dacă aceștia respingeau în mod explicit chemarea noastră la islam, trebuia să-i urâm și să-i blestemăm.

În acest punct, o ură specială era rezervată unui subgrup de necredincioși: evreii. Îi înjuram pe evrei de mai multe ori pe zi și ne exprimam oroarea, dezgustul și furia față de litania de infracțiuni pe care le-ar fi comis. Evreii îl trădaseră pe Profetul nostru. Ocupaseră Sfânta Moschee din Ierusalim. Au continuat să răspândească corupția inimii, a minții și a sufletului.

Puteți înțelege de ce, pentru cineva care trecuse printr-o astfel de școală religioasă, ateismul părea atât de atrăgător. Bertrand Russell oferea o evadare simplă, cu costuri nule, dintr-o viață insuportabilă de negare de sine și de hărțuire a celorlalți oameni. Pentru el, nu exista niciun argument credibil în favoarea existenței lui Dumnezeu. Religia, susținea Russell, era înrădăcinată în frică: “Frica este baza tuturor lucrurilor – frica de necunoscut, frica de înfrângere, frica de moarte”.

Devenind atee, am crezut că îmi voi pierde această teamă. Am găsit, de asemenea, un cerc de prieteni cu totul nou, cât se poate de diferit de predicatorii Frăției Musulmane. Cu cât petreceam mai mult timp cu ei – oameni precum Christopher Hitchens și Richard Dawkins – cu atât mă simțeam mai încrezătoare că am făcut alegerea corectă. Pentru că ateii erau inteligenți. Erau, de asemenea, foarte amuzanți. 

Așadar, ce s-a schimbat? De ce mă numesc acum creștină?

O parte a răspunsului este de natură globală. Civilizația occidentală este amenințată de trei forțe diferite, dar legate între ele: reapariția autoritarismului și expansionismului marilor puteri, sub forma Partidului Comunist Chinez și a Rusiei lui Vladimir Putin; ascensiunea islamismului global, care amenință să mobilizeze o populație vastă împotriva Occidentului; și răspândirea virală a ideologiei woke, care afectează fibra morală a generației următoare.

Ne străduim să respingem aceste amenințări cu instrumente moderne, seculare: eforturi militare, economice, diplomatice și tehnologice pentru a învinge, mitui, convinge, liniști sau supraveghea. Și totuși, cu fiecare rundă de conflict, ne trezim că pierdem teren. Fie rămânem fără bani, cu o datorie națională de zeci de trilioane de dolari, fie pierdem avansul în cursa tehnologică cu China.

Dar nu putem lupta împotriva acestor forțe formidabile decât dacă putem răspunde la întrebarea: ce ne unește? Răspunsul că “Dumnezeu a murit!” pare insuficient. La fel și încercarea de a găsi consolare în “ordinea internațională liberală bazată pe reguli”. Singurul răspuns credibil, cred eu, se află în dorința noastră de a susține moștenirea tradiției iudeo-creștine.

Această moștenire constă într-un set elaborat de idei și instituții menite să protejeze viața, libertatea și demnitatea umană – de la statul-națiune și statul de drept până la instituțiile de știință, sănătate și învățamânt. După cum a arătat Tom Holland în minunata sa carte Dominion, tot felul de libertăți aparent seculare – a pieței, a conștiinței și a presei – își găsesc rădăcinile în creștinism.

Și astfel am ajuns să realizez că Russell și prietenii mei atei nu au reușit să vadă cum arată pădurea din cauza copacilor. Pădurea este civilizația construită pe tradițiea iudeo-creștine; este povestea Occidentului, cu toate defectele lui. Critica lui Russell la adresa acelor contradicții din doctrina creștină este serioasă, dar are și un domeniu de aplicare prea restrâns.

De exemplu, el și-a ținut prelegerea într-o sală plină de (foști sau cel puțin îndoielnici) creștini într-o țară creștină. Gândiți-vă cât de neobișnuit era acest lucru acum aproape un secol și cât de rar este încă în civilizațiile non-occidentale. Ar putea un filosof musulman să stea în fața oricărui public dintr-o țară musulmană – atunci sau acum – și să țină o prelegere cu titlul “De ce nu sunt musulman”? De fapt, există o carte cu acest titlu, scrisă de un fost musulman. Dar autorul a publicat-o în America sub pseudonimul Ibn Warraq. Ar fi fost prea periculos să procedeze altfel.

Pentru mine, această libertate de conștiință și de exprimare este poate cel mai mare beneficiu al civilizației occidentale. Ea nu este prezentă în mod natural în om. Este produsul a secole de dezbateri în cadrul comunităților evreiești și creștine. Aceste dezbateri au fost cele care au făcut să avanseze știința și logica, au diminuat cruzimea, au suprimat superstițiile și au construit instituții care să ordoneze și să protejeze viața, garantând în același timp libertatea pentru cât mai mulți oameni posibil. Spre deosebire de islam, creștinismul și-a depășit etapa dogmatică. A devenit din ce în ce mai clar că învățăturile lui Hristos implicau nu doar un rol restrâns pentru religie ca ceva separat de politică. De asemenea,  implica compasiune pentru păcătos și umilință pentru credincios.

Cu toate acestea, nu aș fi sinceră dacă aș atribui convertirea mea la creștinism doar conștientizării faptului că ateismul este o doctrină prea slabă și prea controversată pentru a ne întări împotriva dușmanilor noștri amenințători. M-am îndreptat spre creștinism și pentru că, în cele din urmă, am considerat că viața fără nicio consolare spirituală este insuportabilă – ba chiar aproape autodistructivă. Ateismul nu a reușit să răspundă la o întrebare simplă: care este sensul și scopul vieții?

Russell și alți atei activiști credeau că, odată cu respingerea lui Dumnezeu, vom intra într-o eră a rațiunii și a umanismului inteligent. Dar “gaura de forma luu Dumnezeu” – golul lăsat de retragerea bisericii – a fost pur și simplu umplut de un amalgam de dogme iraționale cvasi-religioase. Rezultatul este o lume în care cultele moderne profită de masele dislocate, oferindu-le motive false pentru a fi și a acționa – de cele mai multe ori prin implicarea într-un teatru de semnalizare a virtuții în numele unei minorități victimizate sau al planetei noastre presupus condamnate. Replica atribuită adesea lui G.K. Chesterton s-a transformat într-o profeție: “Atunci când oamenii aleg să nu creadă în Dumnezeu, nu ajung să nu mai creadă în nimic, ci devin capabili să creadă în orice.”

În acest vid nihilist, provocarea pe care o avem în față devine civilizațională. Nu putem rezista Chinei, Rusiei și Iranului dacă nu putem explica oamenilor de ce este important să o facem. Nu putem lupta împotriva ideologiei woke dacă nu putem apăra civilizația pe care aceasta este hotărâtă să o distrugă. Și nu putem contracara islamismul cu instrumente pur seculare. Pentru a câștiga inimile și mințile musulmanilor de aici, din Occident, trebuie să le oferim ceva mai mult decât videoclipuri pe TikTok.

Lecția pe care am învățat-o din anii petrecuți în Frăția Musulmană a fost puterea unei povești unificatoare, încorporată în textele fundamentale ale islamului, de a atrage, a antrena și a mobiliza masele musulmane. Dacă nu oferim ceva la fel de semnificativ, mă tem că eroziunea civilizației noastre va continua. Și, din fericire, nu este nevoie să căutăm vreun amestec new-age de medicamente și mindfullness. Creștinismul le are pe toate.

De aceea, nu mă mai consider o musulmană apostată, ci o fostă atee. Desigur, mai am încă multe de învățat despre creștinism. Descopăr în fiecare duminică la biserică ceva. Dar am recunoscut, în lunga mea călătorie prin pustiul fricii și al îndoielii de sine, că există o modalitate mai bună de a gestiona provocările existenței decât au avut de oferit islamul sau necredința.

Ayaan Hirsi Ali, Unherd