„Agresivitatea voastră să fie cunoscută de toți oamenii!” Sau?

De ce suntem agresivi?

În primul rând, potrivit concepției creștine despre lume și viață, agresivitatea este o parte a naturii noastre umane decăzute. Genesa, capitolul 4, ne vorbește despre viteza uluitoare cu care agresivitatea și violența se instalează în lumea noastră. Cain își ucide fratele din pricina invidiei. Lameh ucide la rândul lui un om, după care se laudă cu agresivitatea și violența sa: „Ada și Țila, ascultați glasul meu!/ Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!/ Am omorât un om pentru rana mea,/ și un tânăr pentru vânătăile mele” (Genesa 4:23). Pe vremea potopului, „pământul era plin de violență (silnicie)” (Genesa 6:11). Pe vremea Judecătorilor întâlnim violență, iar Psalmiștii deplâng agresivitatea din vremea lor. Aceeași plângere apare des și pe paginile profeților. Trecând în Noul Testament, apostolul Pavel face o radiografie necruțătoare societății din vremea lui: „plini de ucidere, ceartă, porniri răutăcioase, obraznici, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă…” (Romani 1:29-31) Astfel, oamenii au fost și vor fi mereu agresivi, fie că vorbim despre agresiune fizică, verbală sau despre atitudini ostile.

În al doilea rând însă, cred că problema agresivității este agravată de stilul de viață presant și aglomerat pe care ni l-am creat. Să dăm un exemplu simplu, dar concret, cu care ne putem identifica ușor. Avem multe mașini, iar spațiul în care operăm nu este suficient de mare pentru a ne oferi libertatea de mișcare pe care o dorim. Pentru cei care locuiesc în orașe mari, mașina ajunge adeseori să fie un impediment al mișcării. Întotdeauna există impresia că șirul de mașini se mișcă prea încet; că mașina din față, care virează la dreapta, o face cu încetinitorul, parcă doar ca să ne enerveze. Că cel din fața noastră putea demult să traverseze intersecția, iar doamna care traversează pe zebră nu vrea să se grăbească tocmai pentru a ne face în ciudă. Rezultatul? Agresivitate! Claxoane, pumni ridicați, șicanare în trafic, geamurile deschise prin care se revarsă acel ping pong de complimente, geamuri închise – complimente și mai grele –, ping pong și mai agresiv.

Să dăm un alt exemplu. Avem de lucru. Avem mult de lucru. Suntem mereu în întârziere. Mereu în panică, mereu la un pas de a scăpa lucrurile de sub control. O stare permanentă de tensiune care, precum un vulcan, țâșnește periodic la suprafață. Lava arde și nimicește pe oricine se întâmplă să fie aproape în acel moment. Din păcate, adeseori este vorba despre cei dragi. Pandemia s-a instalat peste societatea noastră care, oricum, era deja cât se poate de zbuciumată și ne-a întins nervii și răbdarea la limite neatinse până acum.

Ca să nu mai lungesc vorba, stilul de viață modern ne păstrează într-o permanentă tensiune care, adeseori, se manifestă prin agresivitate.

În al treilea rând, problema agresivității a fost exacerbată de rețelele de socializare. Aici aș dori să zăbovesc ceva mai mult și să subliniez și manifestările specifice ale agresivității. Acestea (rețelele de socializare) ne-au oferit un curaj pe care nu îl aveam în alte zile. Discuțiile față către față îi determină pe cei mai mulți oameni să fie mai reținuți, să își înfrâneze vorbele și să își strunească limba. Cea mai mare parte a inhibițiilor se evaporă însă atunci când nu vedem partenerul de dialog, ci doar tastatura și, eventual, o fotografie. În acest context uităm că există un plural de politețe, uităm că există oameni în vârstă, uităm că există oameni mult mai competenți decât noi. Ne uităm limitările și deșertăm întreaga desagă. Turnăm cu satisfacția găleata pe capul persoanei cu care discutăm și alergăm repede, ca să o umplem la loc. Ne cuprinde o euforie și o râvnă vecine cu mania. Uităm de oboseală, uităm de programul aglomerat, uităm de timp de calitate cu copiii și soția. Pășim pentru câteva clipe în suprarealism, iar timpul se dilată. Orice îndemn venit din partea altor participanți la dialog de a ne liniști sau de a acționa cu calm este automat perceput ca o piedică ce trebuie înlăturată. Războiul nostru este sfânt, iar cauza noastră este dreaptă. Ca o mică adăugire: poate fi vorba despre un dialog sau despre propriile noastre postări și opinii.

Cum se manifestă, concret, agresivitatea aici?

În primul rând, prin expresii tari. În loc să spunem „nu sunt de acord cu afirmația ta”, vom spune „debitezi numai prostii.” Nu vom spune despre X că „e un om cu deficiențe de caracter sau cu carențe morale”, ci vom spune că „e un gunoi și un nimic.” Nu vom sugera celui cu care dialogăm că nu e competent în afirmațiile făcute: „ești sigur că stăpânești subiectul?/ ești sigur că este potrivit să te implici și să vorbești pe marginea subiectului?”, ci îi vom spune „vezi-ți de treabă!/ nu te băga!” Dacă vom comenta o afirmație, nu vom spune „La o analiza atentă, afirmația lui X nu are sens”, ci vom spune „X a scos din nou o idioțenie pe gură.” Sau ne întrebăm: „Bă, ăștia-s nebuni la cap?”.

În al doilea rând, prin lipsa de acceptare a nuanțelor. Aspectul acesta poate fi observat și din expresiile enumerate mai sus. Ar fi mai elegant să spunem: „Parțial ai dreptate…, dar aici greșești.” Sau, cel puțin, „înțeleg de ce gândești în felul acesta, dar totuși greșești.” Nu, spiritul agresiv nu se încurcă în felul acesta. Cei care nu înțeleg lucrurile ca noi „sunt încuiați” și „spălați pe creier.”

În al treilea rând, nu se acceptă nici în ruptul capului posibilitatea unei revizuiri, nici chiar parțiale. Dimpotrivă, alegem să încheiem totul cu o semi-amenințare: „Las’ că vezi tu…” Și persoanele cu care dialogăm și toți cei care susțin poziția lor vor cădea, susținem noi, la picioarele noastre, recunoscând că am avut dreptate, dar… va fi prea târziu.

În al patrulea rând, să conștientizăm că, uneori, cuvintele individuale sunt la locul lor, dar TONUL general rămâne unul agresiv. Cred că ne-am obișnuit atât de mult cu acest mod de a fi, de a vorbi, de a interacționa, încât nici nu ne mai dăm seama că o facem. Observăm doar că suntem obosiți, surmenați și atacați tot mai des de episoade mai scurte sau mai lungi de deprimare, mânie, agitație sau o combinație a acestora. O presiune apăsătoare ce nu mai vrea să plece. Îngăduiți-mi să afirm că mediul agresiv în care ne cufundăm zilnic își aduce tributul.

Pentru că nu doresc să fiu agresiv, nu voi scoate „mitraliera de versete.” Voi oferi doar varianta corectă a citatului din titlu: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii” (Filipeni 4:5a). Iată care ar trebui să fie cartea de vizită a creștinilor. Nu este așa. Din păcate, opusul e adevărat. Până să ajungem la gradul de maturitate al creștinilor care suportă cu bucurie ocara, să dăm cel puțin dovadă de o minimă politețe și curtoazie. Așa stă bine oricărui om și mai ales unui creștin. Ar fi o primă treaptă, după care putem să mai suim una.

E obligatoriu să mai adaug ceva și o fac cu litere mari: ACEASTA NU ÎNSEAMNĂ ABANDONAREA GÂNDIRII CRITICE. Trebuie să veghem unii asupra altora. Trebuie să ne corectăm și să ne mustrăm unii pe alții, dar nu cu agresivitate.  Din păcate noi am formulat greșit opțiunile. Fie ne luptăm până la tăvăleală, prin noroi, fie ne vedem de treaba noastră, cu impresia că orice critică strică mărturia. Nu e adevărat! Orice critică agresivă strică mărturia! Opțiunea e mereu „adevărul în dragoste!” Dar, ah! „Strâmtă este poartă, îngustă este calea și puțini…”