„La ieșirea din templu, pe când mergea Isus, ucenicii Lui s-au apropiat de El ca să-I arate clădirile templului. Dar Isus le-a zis: «Vedeți voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată»” (v. 1-2).

Versetele paralele din Evanghelia după Marcu sunt chiar mai sugestive și ne ajută să înțelegem mai clar ceea ce se întâmplă: „Când a ieșit Isus din templu, unul din ucenicii Lui I-a zis: «Învățătorule, uită-Te ce pietre și ce zidiri!» Isus i-a răspuns: «Vezi tu aceste zidiri mari? Nu va rămâne piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată»” (Marcu 13:1-2).

De regulă, ucenicii erau impresionați de Domnul și de lucrările pe care le înfăptuia. De data aceasta, cred ei, au găsit ceva cu care vor reuși să Îl impresioneze, la rândul lor, pe Domnul: templul și clădirile care făceau parte din complexul templului. Ucenicii priveau ei înșiși cu uimire la zidurile impunătoare și, precum niște copii entuziasmați, sperau că Domnul le va împărtăși încântarea. Nu a fost așa. Domnul nu doar că nu se lasă impresionat de minunea arhitectonică din fața lor, dar îi avertizează că „nu va rămâne acolo piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (v. 2). Cu alte cuvinte, templul va fi nimicit cu desăvârșire, iar ucenicii nu ar trebui să își lege speranțele și uimirea de acesta.

Oare de câte ori nu ne hrănim și noi speranța și siguranța cu aceleași „nădejdi înșelătoare”? (vezi Ieremia 7). Privim cu mulțumire la clădirile bisericilor noastre cu balcon, cu lojă și „anexe” fără număr. Aceeași satisfacție ne încearcă uneori atunci când privim la buget sau la felurite proiecte de anvergură. Ce satisfacție ne încearcă atunci când vedem corul, fanfara, orchestra sau, mai nou, trupa de închinare, dotată cu cel mai roșu „nord stage” de pe piață.

Reversul este de asemenea valabil. Povestim cu dureroasă nostalgie despre numărul de membri de odinioară, când biserica avea și orchestră și fanfară și cor mixt și cor bărbătesc. Se strânge bugetul, iar odată cu el ni se strânge și nouă inima.

Suntem ademeniți de aceeași ispită care îi învăluia și pe ucenici în Matei 24. Ne hrănim speranța, siguranța, ba chiar sensul și identitatea cu cantități, dimensiune, strălucire, anvergură, numere, strălucire. Ce ne vom face, când acestea vor cădea cu zgomot mare la pământ? Vom cădea și noi împreună cu ele? Mesajul pe care profetul Ieremia îl transmitea contemporanilor este valabil și pentru noi: „Nu vă hrăniți cu nădejdi înșelătoare, zicând: «Acesta este Templul Domnului, Templul Domnului, Templul Domnului!» Căci numai dacă vă veți îndrepta căile și faptele, dacă veți înfăptui dreptatea unii față de alții, dacă nu veți asupri pe străin, pe orfan și pe văduvă, dacă nu veți vărsa sânge nevinovat în locul acesta și dacă nu veți merge după alți dumnezei (…) numai așa vă voi lăsa să locuiți în locul acesta” (Ieremia 7:4-7). Evreii priveau la clădirea templului și spuneau: „Suntem în siguranță! Nimic rău nu ni se poate întâmpla!”. Domnul însă îi îndeamnă să nu își pună nădejdea într-o clădire, ci să se pocăiască! Nu clădirea templului, ci pocăința putea să le confere siguranța autentică.

În încheiere, să amintim faptul că, deși clădirile templului nu îl fac pe Domnul nostru să se mire, există totuși o realitate care are efectul acesta: „Când a auzit aceste vorbe, S-a mirat și a zis celor ce veneau după El: «Adevărat vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință așa de mare»” (Matei 8:10). Pocăința și credința. Iată adevăratele noastre comori!