Revoluția trans a atins noi culmi ale absurdității săptămâna trecută, când BBC i-a cerut lui Anneliese Dodds, secretar al Partidului Laburist pentru femei și egalități, să definească „femeie”. Dodds s-a dovedit a fi incapabilă să facă acest lucru; după ce a spus că „depinde de context”, a răspuns ambiguu timp de câteva minute și a refuzat să dea un răspuns direct. Liderul partidului său, Sir Keir Starmer, a venit ulterior în ajutor, declarând pentru Pink News că „femeile trans sunt femei”. Acesta nu este, bineînțeles, un argument. De fapt, prin utilizarea termenului „femeie” fără a oferi o definiție, Starmer nu face decât să facă întrebareași mai presantă. Dar argumentele și definițiile sunt oarecum depășite în climatul nostru politic actual. Recitarea necritică și servilă a răspunsului clasic pe care îl cere lobby-ul progresist este la ordinea zilei. Faptul că nici măcar toate persoanele trans nu aderă la această mantră nu este menționat niciodată. Ei au fost, pentru a folosi jargonul progresist la modă, făcuți „invizibili” de către puterile politice actuale.
Dodds a oferit un spectacol jalnic; ea este o victimă ironică a anticulturii incluziunii care consumă acum Occidentul. Pentru a fi calificat pentru un loc de muncă, trebuie să ai o înțelegere de bază a sarcinii specifice pe care o ai la îndemână. Mecanicul auto trebuie să știe ce este o mașină; neurochirurgul trebuie să fie capabil să recunoască creierul. Un politician însărcinat cu protejarea drepturilor femeilor ar trebui, prin urmare, să știe ce este o femeie și să fie capabil să articuleze această definiție în declarații publice. „Ce este o femeie?” nu pare a fi o întrebare neașteptată sau nedreaptă pentru secretarul pentru femei. Și totuși, a dat-o în bară.
Raționamentul mișcării transsexualilor este formulat într-o proză criptică. Dar dinamica care stă la baza ei este totuși simplă. Ea se bazează pe negări – negări și respingeri ale categoriilor tradiționale. Astfel de categorii, susțin teoreticienii genului, creează iluzia unei autorități întemeiate pe natură, prezintă forme ideologice drept adevăr și, astfel, îi marginalizează și exclud pe toți cei care nu se potrivesc. Conform acestei logici, orice definiție a „femeii” (sau a oricărui alt lucru, de altfel) stabilește limite conceptuale care, în mod inevitabil, exclud anumite persoane și stabilesc noi structuri de putere. Acesta este motivul pentru care teoria genului a depășit-o pe Judith Butler – ea recunoaște încă o concepție binară de bază bărbat-femeie bazată pe biologie, pe care feministele, de la Shulamith Firestone la Donna Haraway și Sophie Lewis, au identificat-o ca fiind tiranică și alienantă. O filosofie construită pe negații este o filosofie care nu poate construi niciodată – ea poate doar distruge.
În timp ce feministele pro mișcarea trans conduc discursul public și închid orice disidență și în timp ce politicieni precum Dodds vorbesc și vorbesc și totuși nu spun nimic, drepturile reale ale femeilor sunt neglijate și afectate. Ideologia trans le privează pe femei de istoria lor și duce privilegiile masculine la un nou nivel – totul în numele drepturilor femeilor. Ca și ideea că pornografia eliberează femeile, teoria transsexualității este, fără îndoială, unul dintre cele mai eficiente trucuri din istoria recentă: nimic din ceea ce femeile pot revendica ca femei nu mai este acum interzis bărbaților. Hugh Hefner a declarat odată că Playboy este bun pentru femei, la care părintele Richard John Neuhaus a răspuns: „Atâta timp cât femeile știu la ce sunt bune”. Astăzi, lobby-ul progresist prezintă drepturile transsexualilor ca fiind bune pentru femei, la care aș putea răspunde: „Atâta timp cât femeile nu au nicio idee despre ce este o femeie”.
Dar revoluția trans merge mult mai departe de a permite bărbaților adulți să îmbrace haina de victimă feminină: ea permite abuzul de copii sancționat de stat. Au mai existat înainte probleme de dismorfie corporală, cele mai cunoscute fiind flagelurile anorexiei și bulimiei de la sfârșitul secolului XX. Diferența este că acele probleme au fost văzute corect, adică drept afecțiuni dăunătoare ale căror victime au nevoie de dragoste și îngrijire. Medicii și politicienii au lucrat din greu pentru a ajuta victimele și pentru a le permite să se dezvolte. Astăzi, cea mai recentă formă de dismorfie corporală – disforia de gen cu debut rapid – este alimentată de grupuri de lobby extrem de bogate, cu un interes direct în politica identitară. Susținute de o instituție medicală pentru care etica nu reprezintă mai mult decât o acceptare a posibilităților tehnologice și facilitate de o clasă politică lipsită de coloană vertebrală morală, aceste grupuri modelează chestiuni de îngrijire pediatrică. Iar costurile vor fi catastrofal de mari.
Bethany Mandel a descris recent răspunsul la actuala confuzie trans în rândul copiilor ca fiind „o încălcare a drepturilor omului”. „Avem copii cu probleme, pe care apoi îi sterilizăm. Mai distopic de atât nu se poate.” Într-adevăr. Predicția mea este că, peste două sute de ani, epoca noastră va fi judecată ca fiind monstruoasă pentru că s-a angajat în cea mai brutală mutilare și sterilizare în masă a copiilor confuzi, susținută de guvern, la care s-a asistat vreodată. Va fi rușinos. Iar clasa noastră politică, care s-a alipit de spiritul epocii noastre și care recită fără minte mantra puterilor, va fi văzută ca fiind cea care a permis acest lucru. Între timp, femeilor adevărate ar trebui să le fie frică, foarte frică: drepturile lor sunt protejate de cei care nici măcar nu știu ce este o femeie.
Un text de Carl Trueman pentru First Things
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter