Este în regulă să fii furios?

Viața creștină, în multe feluri, este caracterizată de răspunsuri la porunci divine. O poruncă exprimă o obligație, ne spune ce trebuie să facem. Toate limbile au un mod de a exprima necesitatea prin intermediul imperativului. Acest lucru a fost valabil și în limba greacă, în care a fost scris Noul Testament.

Există multe imperative în Noul Testament, dar unul dintre acestea poate părea oarecum ciudat. În Efeseni 4:25-27, Pavel scrie:

„De aceea, lăsați-vă de minciună: «Fiecare dintre voi să spună aproapelui său adevărul», pentru că suntem mădulare unii altora. «Mâniați-vă și nu păcătuiți.» Să n-apună soarele peste mânia voastră și să nu dați prilej diavolului.”

Ideea principală a acestui pasaj este un avertisment cu privire la utilizarea greșită a mâniei. Observați totuși modul ciudat în care Pavel introduce subiectul. Începe cu un imperativ: „Mâniați-vă.” Va continua să califice această afirmație, dar aici avem de fapt un îndemn. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune, folosind forma imperativă, să fim mânioși. Nu este ciudat? Nu pare total contradictoriu cu tot ceea ce învățăm în Scriptură despre normele comportamentului uman? Nu vrem să avem o reputație de oameni furioși, nu-i așa? Totuși, Biblia spune: „Mâniați-vă.”

Principiile generale ale comportamentului creștin ne cheamă să călcăm pe urmele lui Cristos, care a urmat exemplul lui Dumnezeu. Virtutea creștină constă în a fi un imitator al Celui care ne dezvăluie standardul neprihănirii. Logica este următoarea: sunt clipe când Dumnezeu se înfurie și clipe când Cristos se înfurie; prin urmare, există momente când și noi ar trebui să fim furioși.

Mânia lui Dumnezeu și mânia lui Cristos sunt, desigur, întotdeauna desăvârșite. Acest imperativ nu este o undă verde pentru exprimarea oricărui fel mânie; mai degrabă, mânia pe care suntem chemați să o manifestăm trebuie să fie și ea în concordanță cu mânia lui Dumnezeu: trebuie să fie dreaptă și nu doar egoistă și explozivă.

Există momente în care este potrivit și chiar necesar să fim furioși. Nu fiecare moment în care suntem furioși este în sine păcătos. Unele lucruri care se întâmplă în lume, în școli, în guvern și în biserică ar trebui să ne înfurie. Când adevărul lui Dumnezeu este compromis și denaturat, ar trebui să ne înfuriem. Când oamenii sunt violați, ar trebui să ne înfuriem. Dacă nu suntem furioși în legătură cu astfel de lucruri, se dezvăluie o indiferență profundă față de lucrurile sacre. Cheia, totuși, este să avem grijă ca reacțiile noastre să reflecte reacțiile lui Cristos. Ar trebui să ne înfurie lucrurile care Îl înfurie pe El.

Unul dintre lucrurile remarcabile despre Isus a fost modul în care relaționa cu diferite persoane. Au fost momente când a intrat în contact cu păcătoși care se făceau vinovați de păcate foarte grave, însă El a relaționat cu ei într-un mod blând, sensibil, grijuliu și iertător. Un astfel de caz se găsește în Ioan 8. O femeie prinsă în adulter a fost târâtă la picioarele lui Isus, dar bărbatul implicat nu a fost adus. Fariseii au folosit această ocazie pentru a-I întinde o cursă lui Isus; nu erau preocupați de moralitatea acestei femei. Voiau să o distrugă complet; nu le păsa de iertarea sau reabilitarea ei.

În acest context Isus a fost foarte calm. S-a aplecat să scrie pe pământ și apoi a spus: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea” (Ioan 8:7). Unul câte unul, acuzatorii au plecat, și Isus a rămas singur cu femeia. Ce spun Scripturile mai departe? „Atunci El și-a vărsat mânia asupra ei și a spus: «Ce este cu tine, femeie păcătoasă, fiind implicată în această relație adulteră? Ar fi trebuit să-i las să te omoare cu pietre.»” Isus ar fi putut face asta, nu ar fi fost nejustificat, și totuși nu a făcut-o. A spus: „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nimeni nu te-a osândit?” (Ioan 8:10). Ea s-a uitat în jur: „«Nimeni, Doamne», I-a răspuns ea. Și Isus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te și să nu mai păcătuiești.»” (Ioan 8:11). Observați că El a mustrat-o. Nu a spus: „Du-te și continuă să păcătuiești, și nu contează dacă continui această practică.” Totuși, trebuie să observăm calmul lui Isus, cât de blând a fost cu ea. Era vinovată, dar El a înțeles că femeia și-a dat seama că era vinovată și a știut că sufletul ei era umil și zdrobit. Nu era nevoie ca Isus să-și verse mânia asupra ei.

Totuși, El a fost furios pe liderii vremii. Când Isus i-a confruntat pe preoți, pe liderii comunității, pe cei aflați în poziții de putere și autoritate, nu a avut milă. Nu a tolerat ipocrizia sau nedreptatea din partea lor. Le-a arătat mânia Sa. Însă cu cei zdrobiți și asupriți, El a fost blând.

Leo Durocher, manager de baseball din Liga Majoră și autorul cărții „Nice Guys Finish Last”, a fost întrebat despre secretul său în gestionarea jucătorilor. „Secretul meu este că tratez fiecare persoană din echipă exact în același mod.” M-am gândit: „Pare un mod prost de a antrena o echipă.” Dacă a vrut să spună că toți trebuie să joace după aceleași reguli și toată lumea are aceleași cerințe, este în regulă. Cu toate acestea, unele persoane trebuie tratate cu blândețe, în timp ce altele trebuie tratate mult mai ferm. Dacă relaționăm cu diferite tipuri de oameni, avem nevoie de multă înțelepciune pentru a ști când să fim blânzi și când să fim fermi.

Isus stăpânea perfect acest echilibru. Întotdeauna părea să-și păstreze mânia pentru cei care erau în poziții de putere și autoritate, care ar fi trebuit să știe mai bine. Există un loc, un timp și un mod pentru creștini să exprime mânia într-un mod drept. Cu toate acestea, mânia este o emoție periculoasă, care poate duce la distrugerea altora sau chiar a propriilor noastre suflete, dacă nu este protejată și moderată de adevărul lui Dumnezeu.

Pavel afirmă: „Mâniați-vă.” El nu continuă: „Vreau să fiți cât de furioși puteți fi tot timpul.”, ci spune, „Mâniați-vă și nu păcătuiți” pentru că înțelege că mânia este un impuls puternic ce duce la păcat. Când suntem furioși, riscăm să reacționăm într-un mod exagerat. Riscăm să devenim violenți, plini de ură sau duri. Trebuie să fim atenți unde ne conduce mânia.

La extrema opusă, unii creștini cred că este un păcat să fii îndurerat, dacă partenerul sau copilul lor moare, trebuie să zâmbească pe tot parcursul înmormântării. Totuși, Scriptura ne spune că Isus a fost un om al durerii, obișnuit cu suferința. A plâns la moartea prietenului Său Lazăr.

Suferința este o emoție legitimă. Celor ce plâng le sunt promise mari binecuvântări. Aceste emoții sunt valide, la fel cum este și mânia. Dar emoțiile pot fi periculoase deoarece, dacă nu ne găsim alinarea în Dumnezeu, ele pot decădea repede în amărăciune. Autorul Epistolei către Evrei avertizează să nu permitem ca o rădăcină de amărăciune să răsară în suflet, prin care viețile noastre să fie ruinate (Evrei 12:15). Observați cât de scurt este drumul de la durere la autocompătimire, de la durere la amărăciune, de la mânie la amărăciune? Există mulți oameni furioși în această lume a căror mânie le-a consumat sufletele. Furia lor a fost stăpânită înăuntru atât de mult timp încât a erodat încet, dar sigur, însăși esența lor. Prin urmare, par a fi oameni furioși, ostili, care au devenit acri.

Așadar, Pavel ne îndeamnă să fim mânioși și să nu păcătuim pentru că înțelege că furia poate fi, și de multe ori este, un prilej de a păcătui. Care este remediul? „«Mâniați-vă și nu păcătuiți.» Să n-apună soarele peste mânia voastră”. Ce înseamnă asta? Puteți fi cât de furioși vreți în timpul zilei, dar de îndată ce apune soarele, nu puteți fi mânioși pe nimic? Apusul soarelui nu este punctul central, ci o expresie proverbială printre evrei: „Nu lăsați soarele să apună peste mânia voastră.” Ce se înțelege prin asta? Nu o cultivați, nu o hrăniți, nu o țineți; în schimb, lăsați-o să dispară. Acest lucru ne vine foarte greu, în special în relațiile cu persoanele cele mai apropiate. Ne înfurie, apoi păcătuim și purtăm ranchiună. Începem să hrănim și să cultivăm o sete de răzbunare și încercăm să rănim persoana care ne-a făcut rău.

Pavel ne instruiește: „«Mâniați-vă și nu păcătuiți.» Să n-apună soarele peste mânia voastră și să nu dați prilej diavolului.” Dacă diavolul poate lua o persoană altfel sănătoasă, să îi distorsioneze mânia și să o transforme în amărăciune, poate distruge acel suflet împreună cu mulți alți oameni pe parcurs.

Mai târziu în acest pasaj, Pavel spune: „Să nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării . Orice amărăciune, orice iuțime, orice mânie, orice strigare, orice clevetire și orice fel de răutate să piară din mijlocul vostru. Dimpotrivă, fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul, cum v-a iertat și Dumnezeu pe voi în Hristos.” (Efeseni 4:30-32). Cuvântul cheie în acel pasaj este răutate. Acesta este pericolul care pândește în umbrele mâniei: furia ne poate transforma în oameni răutăcioși. În sistemul de justiție penală, premeditarea se referă la ceva făcut cu intenție, cu scopul de a răni alți oameni. Acesta este un rezultat al mâniei nerezolvate.

Ne este permis să fim furioși. De fapt, conform Cuvântului lui Dumnezeu, suntem obligați să fim furioși în legătură cu anumite lucruri. Acea mânie, totuși, trebuie întotdeauna adusă coram Deo, înaintea feței lui Dumnezeu, și judecată după standardul dreptății Lui și a mâniei Sale.

R.C. Sproul, Ligonier

https://www.ligonier.org/learn/articles/is-it-ok-to-be-angry