Subtitlul cărții este „Reflecții asupra educației”, cu referire specială la predarea limbii engleze în formele de învățământ post-gimnaziu. Comentariile lui Lewis se concentrează asupra situației dificile a educației într-o epocă a relativismului scientist, în care elevii învață să prețuiască proiectul în care natura se supune voinței umane prin intermediul științei, respingând în același timp, în mod subtil, valorile obiective ale naturii însăși și adevărurile obiective ale legii naturale. Nimic, se subînțelege, nu este în afara domeniului manipulării umane. Nu există nimic în lume a cărui valoare să nu fie supusă omului și nu există adevăruri în univers care să nu poată fi remodelate și reformulate prin voința umană.

Lewis dezaprobă un astfel de relativism științific. Citând documente aparținând de diverse civilizații, din cele mai vechi până la cele moderne, toate lăudând bunuri obiective precum dragostea față de copii, soț/soție și rude, onorarea părinților și a bătrânilor, exprimarea adevărului, respectarea promisiunilor etc., el afirmă convingător că Occidentul modern este prima societate din istoria omenirii care respinge ceea ce el numește Tao. El descrie acest concept de Tao ca fiind „doctrina valorii obiective, credința că anumite atitudini sunt în mod real adevărate, iar altele sunt în mod real false, în ceea ce privește universul și pe noi”. În descrierea atitudinilor care sunt fie adevărate, fie false în legătură cu universul și ființele umane, Lewis sugerează existența legăturii dintre adevăr și moralitate. Respingerea adevărului atrage după sine și respingerea adevăratei moralități. Iar Lewis recunoaște că decuplarea educației de adevăr și de adevărata moralitate va aduce cele mai nefaste consecințe. El scrie: „Rezultatul practic al educației [pe fondul respingerii de astăzi a doctrinei valorii obiective] este distrugerea societății care o acceptă”.

Lewis continuă să argumenteze că această negare a existenței și necesității adevărului – deliberată sau nu – nu poate avea ca rezultat decât o pierdere tot mai mare a libertății. Spre sfârșitul cărții, Lewis conchide că „o credință în valoarea obiectivă [adică adevărul obiectiv] este necesară pentru însăși ideea unei reguli care nu este tiranică sau a unei supuneri care nu este sclavie”.

Acum, la 80 de ani de la publicarea cărții „Desființarea omului”, putem spune cu un grad ridicat de certitudine că diagnosticul lui Lewis a fost corect. Societățile noastre occidentale au devenit din ce în ce mai hotărâte să respingă adevărul și adevărata libertate. Cea mai fundamentală libertate, și anume libertatea religioasă, a avut poate cel mai mult de suferit. Deoarece noțiunea de adevăr obiectiv a căzut în dizgrație, concepția contemporană a libertății religioase seamănă foarte puțin cu ceea ce este libertatea religioasă în realitate. Toate acestea au mers mână în mână cu decadența crescândă a instituțiilor noastre de învățământ.

În cultura în mare parte post-religioasă din Europa și America de Nord, din ce în ce mai puțini oameni se preocupă de religie. Mulți au uitat ce este religia. În mod firesc, odată cu lipsa de înțelegere crescândă cu privire la religie, a apărut o nouă interpretare, profund greșită și distructivă, a libertății religioase. Libertatea religioasă a ajuns să fie confundată cu libertatea de alegere. La urma urmei, suntem toleranți. Pretindem că sărbătorim diversitatea. „Alegerea” este idolul epocii noastre. Toată lumea are dreptul de a alege orice, inclusiv propria religie. Într-o societate diversă și pluralistă, susținerea alegerii – dreptul fiecăruia de a alege în mod liber ceea ce crede – este văzută ca singura modalitate de a garanta libertatea religioasă pentru toți. Dar aceasta e o înțelegere profund distorsionată a libertății religioase.

Deoarece religia se referă în mod necesar la căutarea adevărului, libertatea religioasă – corect înțeleasă – se referă la libertatea de a căuta adevărul, nu la „libertatea de a alege”. De fapt, așa cum a argumentat Papa Ioan Paul al II-lea cel Mare în enciclica Veritatis Splendor (Splendoarea adevărului), orice libertate își are rădăcinile în adevăr. Adoptarea glorificării relativiste a „alegerii” ca temei al libertății religioase este aproape un argument împotriva oricărei libertăți. Trebuie să respingem cu hotărâre relativismul și să înrădăcinăm în mod explicit libertatea religioasă în dreptul de a urmări adevărul obiectiv.

Pe baza a ceea ce susține Lewis, aș dori să fac o serie de observații cu privire la legătura dintre adevăr și moralitate. Adevărul este, de asemenea, despre moralitate și este vital pentru doctrina lui Lewis privind valoarea obiectivă. Acesta se referă întotdeauna la ceea ce e bun și ceea ce e rău; se referă la ceea ce este corect și adevărat și ceea ce este greșit și fals; se referă la ceea ce trebuie să aibă valoare și ceea ce nu trebuie să aibă valoare. Prin urmare, libertatea religioasă – libertatea de a căuta adevărul – își are rădăcinile nu numai în adevăr, ci și în obligația morală:

„Libertatea nu înseamnă dreptul de a face, a spune sau a crede orice dorim, ci doar dreptul de a face, a spune și a crede ceea ce este cu adevărat bun. Altfel spus, fundamentul libertății – în special al libertății religioase – nu este alegerea nelimitată, ci chiar opusul alegerii. Fundamentul libertății – în special al libertății religioase – este obligația: să fii obligat să faci și să cauți ceea ce este bun și ceea ce este adevărat, fără a fi liber să urmărești ceea ce nu este bun și nu este adevărat. În cele din urmă, adevărata libertate este o libertate limitată. De asemenea, adevărata educație trebuie să fie în mod necesar despre căutarea adevărului. Și trebuie, de asemenea, să fie în mod necesar despre libertate – libertatea de a urmări adevărul.”

Dar toate acestea trebuie să se întâmple în limitele binelui, în limitele stabilite de moralitate. La urma urmei, educația are ca scop formarea înțelepciunii și a virtuții, ca să-l parafrazăm pe Russell Kirk și pe mulți alți gânditori conservatori. Este, după cum spune cercetătorul creștin James K. A. Smith, „un mod de a forma ceea ce iubim, nu doar ceea ce gândim”. Asta e o parte integrantă a întregului argument al lui Lewis în „Desființarea omului”, unde el denunță modul în care o educație ce neagă existența adevărului – negarea valorii obiective a lucrurilor – produce „oameni fără piept”, oameni fără inimă, care sunt incapabili să fie virtuoși și înțelepți deoarece, fără adevăr, toate sentimentele, toată onoarea, tot devotamentul și toată dragostea rămân fără scop.

Educația, la fel ca și religia, este despre căutarea adevărului în limitele binelui. Prin urmare, în contextul academic, libertatea academică este libertate religioasă, iar libertatea religioasă este libertate academică; exercitarea libertății academice este exercitarea libertății religioase și viceversa. Nu vom putea reînvia adevărata libertate academică – libertatea de a căuta adevărul, binele și frumosul – fără a reînvia și o reală înțelegere a libertății religioase. Într-o epocă care nu mai recunoaște adevărul – într-o epocă în care este considerat „intolerant” chiar și faptul de a afirma existența unor adevăruri obiective, care transcend așa-zisul nostru „drept” de a alege ce este adevărat pentru noi înșine –, un astfel de proiect ar putea fi teren de muncă pentru generații întregi, fără nicio garanție de succes. Cu toate acestea, sarcina este esențială. Adevărul – și, prin urmare, totul – depinde de ea.

Un text de Todd Huizinga pentru The European Conservative