Am ajuns cu citirea Scripturilor la unul dintre cei mai populari psalmi, psalmul 73. Este important să fim atenți la contextul în care este așezat acest psalm. Acesta urmează psalmului 72, psalm care descrie o împărăție în care dreptatea este înfăptuită. Acolo se vorbește despre un împărat care „va judeca poporul tău cu dreptate” (v. 2), „va face dreptate nenorociților poporului” (v. 4). Acesta nu va fi părtinitor, ci, dimpotrivă, „va scăpa pe copiii săracului și va zdrobi pe asupritor” (v. 4), „va scăpa viața săracilor, îi va izbăvi de asuprire și de silă și sângele lor va fi scump înaintea lui” (v. 13 și 14). Datorită dreptății înfăptuite, „oamenii vor înflori!” (v. 16). Ce imagine glorioasă!
Psalmul 73 ne aduce însă cu picioarele pe pământ. În lumea reală în care trăia Asaf, dar în care trăim și noi, nu dreptatea este cuvântul de ordine, ci asuprirea: „De aceea, mândria le slujește ca salbă și asuprirea este haina care-i învelește. (…) Râd și vorbesc cu răutate de asuprire (…)” – vezi v. 6 și 8. În lumea aceasta nu înflorește cel neprihănit, precum în împărăția descrisă în psalmul 72, ci fericirea este rezervată celor răi. Iată concluzia primei părți a psalmului: „Așa sunt cei răi: totdeauna fericiți și își măresc bogățiile” (vezi v. 12).
Această stare de lucruri produce o tulburare profundă în sufletul lui Asaf. Să observăm câteva lucruri esențiale:
Primul dintre acestea este onestitatea lui Asaf. Acesta nu merge pe calea credinței triumfaliste care pretinde că a priceput totul, că nu mai are întrebări și dileme. Acum, în viața sa, se făcuse mai multă lumină. Aceasta a apărut însă tocmai datorită faptului că Asaf și-a recunoscut limitările și a avut curajul să pună întrebări. A avut curajul să admită că nu pricepe ce se întâmplă și că mersul lucrurilor nu are sens pentru el. El recunoaște că a fost o vreme în care „s-a gândit la aceste lucruri ca să le priceapă, dar zadarnică i-a fost truda…” (vezi v. 16). Privind la acele momente, Asaf nu găsește cuvinte foarte măgulitoare cu privire la sine: „Eram prost și fără judecată, eram ca un dobitoc înaintea ta” (vezi v. 22).
Să nu uităm că în viața de credință este nevoie de multă onestitate. Trebuie să fim dispuși să recunoaștem limitările noastre, întrebările la care încă nu am primit un răspuns. Doar în felul acesta avem șansa să găsim unul și să pășim în lumină. Nu facem un serviciu credinței noastre atunci când pozăm într-un fel de creaturi omnisciente. Este nevoie de curaj pentru a fi autentici, ba mai mult, pentru a fi autentici chiar și în scris, așa cum a fost Asaf. (Motiv pentru care, evident, îi mulțumim!)
Al doilea lucru pe care aș dori să îl punctez este perspectiva. Lucrul fascinant în acest psalm este că atitudinea lui Asaf se schimbă radical, deși situația concretă, cea care îi producea durere și tulburare, rămâne neschimbată. Sunt două dimensiuni legate de perspectivă.
În primul rând, Asaf începe să înțeleagă lucrurile atunci când pășește în locul potrivit: „M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaș al lui Dumnezeu” (vezi v. 17). Asaf este incapabil să înțeleagă ce se întâmplă până când se plasează în contextul potrivit, adică în contextul templului: un loc al închinării comunitare, al jertfelor, al citirii Legii. Răul și nedreptatea din lume îi determină pe unii să renunțe la credința creștină, iar pe alții să o batjocorească.
Și totuși, singurul context în care se poate găsi o explicație satisfăcătoare acestor dileme este cel al credinței. Tocmai întrebările și dilemele prin care trece îl determină pe Asaf să se apropie, să ia seama. Iov se află într-o situație similară. El nu înțelege căile lui Dumnezeu, dar aleargă către Dumnezeu pentru a găsi răspunsurile. Să avem curajul să facem la fel. Și încă ceva: să îi acceptăm cu drag în mijlocul nostru pe cei care au întrebări și nelămuriri. În mijlocul adunării, s-ar putea să găsească lumina. Să nu ne facem vinovați de faptul că le-am dat un brânci și i-am împins în întuneric.
În al doilea rând, tot legat de perspectivă, Asaf capătă lumină atunci când privește la lucruri din perspectiva finalului. Astfel, el înțelege (1) că sfârșitul celor răi este tragic și că (2) că cea mai mare bucurie nu este să ai cât mai multe, să stăpânești creația, ci să Îl cunoști pe Creator și să Îl ai pe El. Și, oarecum, (3) Asaf întrezărește veșnicia în prezența Creatorului. Are convingerea că „va fi primit în slavă” (vezi v. 24).
Da, Asaf nu mai privește acum cu „jind”, cu invidie, la fericirea celor răi. A găsit o fericire mai mare, fericirea supremă, în Dumnezeul Lui! Și Noul Testament, în Luca 15, ne vorbește despre un „fiu mare” care se uita cu jind la fericirea ce se putea găsi în afara casei tatălui, sau, păstrând imaginea de aici, în afara templului. Ah, câte de mult își dorea să se veselească cu… “prietenii săi”. Vocea blândă a Tatălui caută să îi deschidă ochii: „Fiule, tu întotdeauna ești cu mine!”. Lui Asaf, ochii i-au fost deschiși: „Însă eu sunt totdeauna cu Tine!”, exclamă el cu uimire. Iar asta i-a fost deajuns.
Photo by Tyler Lastovich on Unsplash
Donează online și susține Edictum Dei.
Donează
Loghează-te cu Facebook
Loghează-te cu Google
Loghează-te cu Twitter